Line II : Ma aflam intr'o celula subpamanteana si singurele persoane pe care eu le vedeam erau gardienii si organele de ancheta. Rosteam mesajul meu in auzul ingerilor nevazuti. Ca fiinte inaripate, ei erau in stare sa transmita cuvintele rostite de mine, tuturor.
Line III : Cu ce'as putea compara celula mea singuratica ? Ea se poate asemana unei minunate paduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu exista copac in padure care sa poata degaja o mireasma mai delicata ca lemnul aceluia din care sunt facute crucile.
Line V : Sculptorul divin stie foarte bine ce va face din blocul de piatra pe care'l pastreaza in aceasta inchisoare. Eu pot vedea frumusetea evidenta a unei capodopere si frumusetea voalata a alteia. Aceasta din urma se aseamana unui obiect de arta surealista pe care numai initiatii o pot intelege.
Line VI : Voi inceta cateva clipe a face galagie, pentru a putea gandi si ma'ntreb, de ce oare avem nevoie de strigate de bucurie ? Eu prefer tacerea, linistea. Sunt prada unei profunde suferinte sufletesti a carei vindecare depinde de tine.
Line VII : Ce interesant este sa fac turul celulei mele si sa scot strigate de bucurie, producand o mare galagie. Insa din nefericire, strigatele acestea nu pot fi prea puternice.
Line X : Imi amintesc de doua vechi legende chinezesti. Se istoriseste ca, odata, un pictor celebru a zugravit pe un perete un peisaj magnific care cuprindea si'o pestera. Cand a terminat pictura respectiva, a intrat in pestera fara sa se mai fi auzit vreodata de el. O alta legenda evoca un artist care pictase un lac cu trestii, in mijlocul carora a pus un pestisor. Acest pestisor a inceput sa inoate in lac, tot asa plin de viata si voios ca si ceilalti confrati.
Tot ce se creeaza sau se evoca in gandirea cuiva, poate deveni realitatea in care, la un moment dat, persoana respectiva intra, traieste si dispare.
Deci, la ce te gandesti tu acum ?
ReplyDeleteMa gandesc cum sa fac sa nu ma innec in lacrimile ce curg din ochii mei, caci nu mai am loc de guri de aer.
Delete…
Urasc cosmarul pe care il traiesc in fiecare zi, si ce urasc cel mai mult este ca pot vedea visul frumos, doar ca simt ca nu pot ajunge sa il visez caci, de cate ori simt ca ma apropii de el, ma trezesc. Este atat de trist sa stai si sa iti petreci fiecare minut plangand; cu lacrimi sarate sau cu lacrimile gandurilor. Nu crezi?
...
Am obosit de tot si sincer, n-am idee cum am sa reusesc sa strabat tot lacul, pentru ca simt cum mi se umple trupul cu apa iar bule de aer nu mai iesa din gura mea. Vad doar albastru si verde si totul este neclar.
...
Urasc realitatea in care traiesc pentru ca fiecare coltisor al ei, ma respinge, se uita la mine de parca sunt hidoasa, rade de mine, ma arata cu degetul si ma impinge din ce in ce mai mult inspre coltul cel mai intunecat din mintea mea; acolo unde-mi este locul.
...
Chiar nu mai pot si sincer, nici nu mai vreau. Ce-am facut ca sa merit asta? Ce-am facut de trebuie sa indur atatea? Chiar nu mai am de loc nici o sansa sa ma imping din nou spre suprafata si sa respiri in timp ce incerc sa ajung la mal? De ce ma scufund din ce in ce mai mult?
... Caci am trupul plin de lacrimi ce curg din ochii mei, si nu mai exista loc de guri de aer.