De Antro Nympharum,

               Stiu iubito, de'atata drum esti ostenita, si sa te prabusesti de'acum esti gata te'opresti, arunci asupra mea privirea ratacita,
ce nu asteapta nicidecum rasplata si iar pornesti spre linistea finala, presimtita, si eu ,sub masca efemera, ca si tine ascund doar suferinta si tristete, dar le'nving, si le'ngrop adanc in mine.
               Priveste'ma, mai sunt in stare de tandrete, mai cred in rostul zilei care vine, opreste'te, nu te'ndrepta spre valea seaca, unde iubirea se pierde'n veci, pe sine, si orice suferinta se'nneaca. Mai stai si'asteapta, depinde doar de tine, depinde doar de noi, ca oboseala sa ne treaca.
                 Chiar si numele de mi'l confunzi cu'a ta durere, acum nu face ,te rog ultimul pas, caci dincolo de el, iubirea noastra piere, si vine, nechemata, ora bunului ramas. Opreste'te, speranta mea te cere,
stiu, esti obosita si nu mai poti sa plangi, ti'ai daruit iubirea toata, toata, si'n loc de certitudini, chimere'n brate strangi, si sufletul iti este rupt, amar pe roata si totusi eu, iubito, te rog sa nu te frangi.
                   Ca eu sa simt, profund, toata durerea ta, alerg spre tine, te'nlantui in priviri, asculta, opreste'te, asteapta, nu pleca. Voi dezlega misterul pierdutei fericiri, pentru ca tu, fetito, sa redevii a mea. Iata, priveste, eu ma misc, spre tine vin acum, intinde'mi mana sa te pot ajunge, sa'ti inund tacerea cu'al amintirii fum, si glasul meu, tristetea sa'ti alunge, de poti si vrei, ma iarta, si'opreste'te din drum.
                  Sa nu crezi ca exista piscuri mai frumoase,decat ale iubirii strabatute, nici ape mai adanci, cu unde racoroase, decat acelea, noua cunoscute. 
                  Post'durerii, vin sarutari duioase, de'am putea sa trecem spre viata, inapoi, trecutul, este santinela treaza, s'alegem viitorul, este loc pentru amandoi, si singurul in care, speranta ne urmeaza.
                In singuratatea mea , este tot mai bine'n doi, si nicaieri nu'i ca acasa, nu ca'n ale tale brate.

Memorial sacrifice II,

                                      Ante scriptum : 
                 Exista doua forme de cunoastere : intelectuala si spirituala, deci daca le'am putea dezvolta pe'amandoua, este cu'atat mai bine. Nu trebuie sa uitam ca natura insasi, adica inteligenta cosmica are punctul ei de vedere asupra evolutiei omului : ea a planuit dezvoltarea fiintei umane in cele doua sensuri spre materie si spre spirit. 
                 Dar cum este foarte dificil de dezvoltat cele doua parti in acelasi timp, ea a dat omului secole si milenii pentru a lucra intr'o singura directie, lasand cateva cai deschise in cealalta, pentru a nu'mpiedica evolutia sa spirituala. Ergo pentru epoca actuala, spiritul cosmic a decis a permite oamenilor de'a se dezvolta in domeniul senzatiilor, a vederii, a auzului etc. El ii lasa pe oameni sa coboare in materie pentru a o poseda, a o atinge, a o explora, a o cunoaste si mai cu seama, pentru a lucra cu ea.
.........................................................
                 Putem de'asemenea sa comparam aura cu atmosfera care'nconjoara Pamantul. Pamantul poseda o perdea de protectie, pielea sa. Ea este un pic mai "ingrosata" ca a noastra, este adevarat, dar joaca exact acelasi rol. Gratie atmosferei sale, Pamantul evita multe pericole precum toate corpurile spatiale, dezintegrate, radiatii cosmice, ce'ar putea fi mortale pentru noi. 
                 Prin intermediul aurei noastre, se produce un schimb neintrerupt intre noi si fortele naturii. Toate influentele cosmice, planetare si zodiacale care se deverseaza constant in spatiu, vin pana la noi, si dupa calitatea aurei noastre, dupa sensibilitatea sa, puritatea si culorile sale primim o anume forta sau nu. Aura reprezinta, ergo, antenele noastre, un aparat care capteaza mesaje, unde, forte ale corpului terenal, pentru ca acestea nu sunt suficiente pentru a forma aura.
               Aura este mai complexa, este o combinatie a tuturor emanatiilor a tuturor corpurilor subtile, si fiecare dintre ele, prin emanatiile sale, adauga noi nuante. Corpul eteric al omului formeaza o aura care penetreaza aura corpului fizic si aceasta aura a corpului fizic si eteric arata sanatatea si vigoarea sa. 
               Corpurile astrale si mentale, prin activitatea lor, sau inertia lor, calitatile, sau defectele lor, adauga alte emanatii, alte culori, la aura de mai sus, ergo dezvaluind natura sentimentelor si gandurilor omului. 

Cancionero y romancero de ausencia,

                Viata te invata mereu iar eu am ocolit raspunsul la intrebarile cele mai simple, dar platesti nepasarea intotdeauna cu suferinta, aproape de nesuportat, si caut vinovatul, intotdeauna altundeva, prelungind agonia egoismului idolatrizat
                Refuz sa cred ca totul imi este dat si nu vreau sa ma bucur, urmarind himera dupa himera de la o zi la alta, de la un gand la altul,de la o viata la alta, de la un univers la altul,de la un mister la altul, pana la infinit.
             Am lasat inca o data sa treaca'n nefiinta clipa, in care m'as putea privi, singur'n oglinda ce m'arata asa cum sunt, preferandu'le pe cele care deformeaza, pentru a ma amagi inca o data si a mai hoinari prin labirint.
               Ma fascineaza culorile, de asemenea umbra, cautarea fiind din ce in ce mai anevoioasa, ademenit de farmecul nuantelor necunoscute din rafinatele amestecuri de rau si de bine, incorsetat de spasm, de senzatii, de nou.
              Te'am cautat, fara sa stii, in orice gand peregrin, cu disperarea celui ce n'a vazut niciodata, de unde izvoraste iertarea, lumina, iubirea, purtandu'si vie rana din suflet, nevindecata,
prin galaxiile contorsionate de spatiu si timp.
                 Cata tristete este'n lume, am spus de'atatea ori, continuand ceea ce parea sa fie viata mea grea, fara sa vreau sa renunt la nici unul din gandurile ce m'au aruncat in valtoarea de fapte amare, n'am vrut decat sa traiesc mai departe la fel.
               M'am ratacit alergand prin intortocheatele carari ale disperarii, hranindu'mi cu imagini bolnave visele de cosmar, sau nazuind spre mai mult, spre mai bine, fara sa banuiesc cat de aproape sunt eu de tot ceea ce'a fost dintotdeauna al tau. 
                Te iubesc !

Memorial sacrifice,

                 Spiritul uman este obligat sa coboare, din ce'n ce mai profund, in materie, pentru a o cunoaste, pe punctul de'a pierde toate amintirile patriei celeste, unde traia in trecutul indepartat. Dar cunoscand din ce'n ce mai bine materia, spiritul a facut numeroase achizitii, incepand sa'si domine materia lui proprie. Numai o mica minoritate este capabila de'aceasta, dar pentru om, scopul existentei terestre, este de'a cobora in corpul fizic ca sa intre in posesia facultatilor sale si sa le utilizeze pentru a lucra asupra lumii exterioare.
                  "Spiritul uman coboara in materie" in sensul ca, se instaleaza in corpul fizic, pentru a'l lua in posesie, pentru a'i deveni stapan. Tot ceea ce exista, oamenii, animalele, plantele, si chiar pietrele, emit particule, produc emanatii, si aceasta atmosfera fluidica, subtila, care inconjoara orice lucru, o numim "aura".
                  Evident, ea nu este vizibila, cu exceptia clarvazatorilor, multa lume nici nu stie ca exista. Aura este, acest tip de halou care inconjoara fiecare fiinta umana, cu diferenta ca la unii este vasta, luminoasa, puternica, poseda vibratii intense, in timp ce la altii, din contra este mica, stearsa si urata. 
                   Putem compara aura cu pielea. Cunoastem importanta pielii pentru corpul fizic. Ea are numeroase functii, de protectie, contra substantelor nocive, de schimb, caci absoarbe si elimina, insa important este faptul ca'i organ de simt, caci prin intermediul ei simtim temperatura, contactul, durerea etc. 
                 Aura poseda aceleasi functii ca si pielea. Putem spune ca este "pielea sufletului", ea este cea care'l imbraca, care'l protejeaza, care'i da sensibilitatea, si'n final, ea este cea care permite sa lase sa treaca curentii cosmici care permit schimburi intre sufletul uman si toate creaturile, pana la astre, intre sufletul unei creaturi si Sufletul Universal. 
....................................................

Hazy..

Te-am prins in palme, te-am adulmecat,

Te-am intins pe ape, te-am aruncat.

In somn te-am visat si rece te-am pastrat,

Te-ai spart cand te-am dat ca un cadou furat.

Te-am stins cu un ac, te-am ars usurel,

Te-am strans fara sa tac, te-am inchis; mititel.

In zare te-am suflat si noapte-ai colindat
Cand sub pat te-am scapat si praf am lasat.

Te-am scris pe-un copac, te-am taiat uniform

Te-am si mancat, te-am baut; cloroform.

Strapuns ai ramas, sub perna sufocat

Si te-am atras, magnetul te-a leganat.

Te iubesc, cu-adevarat !

Pistruiato,

               Exista o femeie. Ma uraste. "Umbra", asa'mi zice ea. De exemplu, stam cateodata si vorbim si'mi zice "iar dai tarcoale, umbra ?", iar alte dati imi spune "umbra, mi'ai gresit !". Uneori stiu ca glumeste, folosind acelasi cuvant, astfel "imi arunc umbra'n fata". Desigur, acesta sunt eu, caci, la mine se refera. Gluma nu'neamna neaparat si veselie, dar, daca'i vesela se'ntampla sa chiuie : lumea umbrelor.  
             Trebuie sa'mi asum si asta. In schimb, daca'i indispusa, de exemplu daca refuz sa'i vorbesc, sau refuz sa'i raspund la bunele'ntrebari, sustine c'as fi copacul din cauza caruia nu vede padurea. Dar eu ma tin scai de ea. Daca'si deschide gurita, a..a..a..a, mi'o deschid si eu. Daca se'aseaza undeva, poi ma ghemuiesc si eu langa ea. Daca scoate la iveala un ras timid, ii imperechez si eu unul. Daca'si coboara genele, incep a tremura, abia perceptibil. Daca'si ridica bratul, fac si eu gimnastica. Daca exista un perete gol, stie sa imite cu manuta, un iepure, sau un vultur. 
                O doresc, sincer chiar o fac, insa treaba scartaie, merge cam greu, caci, ne'am impotmolit. Uneori sunt mai aproape de ea, iar alteori sunt mai departe, dar asta inca nu'nseamna nimic, trebuie sa joc dupa cum imi canta, sa fac plecaciuni in jurul ei, inaintea ei, sub ea, in spatele ei. In relatia noastra, exista un anume, flux'reflux. Ma repede cu'o voce tunatoare, de altfel, daca simte c'o doresc, daca'mi adulmeca dorinta, se linisteste. Dorinta mea nu'i trezeste dorinta, dimpotriva, posesiunea o calmeaza. 
              Se'ntampla sa nu'mi poata vorbi liber. Motivele pot fi diferite, fie legate de familie, fie de locul de munca. Tatal ei nu ma poate suporta, sustine ca "munca" mea, este un joc, al umbrelor, adaugand ca as fi partea "intunecata" a propriei mele persoane, ca "intunec", de exista cuvantul, viata ficei sale etc. Un batran senil, si nedrept as spune. As spune daca n'ar fi, un tip simpatic, echilibrat, un barbat carunt. In asemenea situatii, a mea femeie, isi ingroasa vocea, ca sa nu se dea de gol, si mi se adreseaza cu'o indiferenta atat de stridenta incat mi se strange inima. Mi'este frica sa n'o pierd, as face orice pentru ea, tot ce'mi cere. 
               Exista o femeie. Ma uraste. Ma vrea. Ma suna tot timpul, imi lasa mesaje. Este extrem de ocupata, ma suna intotdeauna, nu pot vorbi liber, imi sopteste uneori. 
               Exista o femeie. Ma iubeste. Ma suna si'mi rosteste numele. Imi repeta numele precum un cuvant magic. Luni in sir. Nici nu stiu cand are timp sa doarma. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. Se lupta cu trecutul, mai exact cu trecutul individului. II place sa sarute, o cuprinde o veselie dezlantuita, zambeste, rade, necheaza, toate fiind variante de sarut. "Imi place'atat de mult !", imi chicoteste'n gura, "Inca, hai, inca un pic !". Limba i se'ntareste, aproape ca'mi sparge cerul gurii, un potop de triluri acolo'n intuneric, in intunericul meu. Saruturile se plimba de ici'colo pe ea, pe curbura frumos bronzata a gatului, pe pometii obrajilor, nas, orbite. Saruta, ma atinge si desfac si coaste. 
                 Exista o femeie. Ma iubeste. Dupa parerea mea, este englezoaica. Ne straduim sa descoperim in celalalt caracteristici nationale. Din pacate nu cunosc, nici pe departe nu cunosc, suficient de bine istoria Angliei, exista in mine doar cateva imagini "britanice", la modul general, iar in aceste banalitati caut puncte de sprijin. Ma straduiesc s'o plasez intr'un anumit context, intr'un "cliseu" national, dar nu prea tine, pentru ca'n realitate contextul ei este trupul meu. Patria ei nu'i patria ei, ci trupul meu. Din cauza asta, atunci cand o iscodesc in taina, in fata ochilor mei nu apar imagini din tara ceaiurilor, ci eu insumi, intotdeauna ma vad si pe mine, imi vad coapsele, despre care putem afirma cu tot curajul ca sunt musculoase, alta data'mi vad buzele'mi umede, degetul. Timp indelungat, luni de'a randul, a negat ca simte si ea la fel cand ma priveste. 
               Exista o femeie. Ma iubeste. Stie sa faca bine dragoste. Mai pe sleau, mai energetic. Ar fi greu de spus "de ce ?", sau dimpotriva, ar fi usor ? De ce ? Poi de'aia ! Sunt si altele care'si domina astfel muschii, si altele stapanesc acea gratie a indecentei, care nu sperie, ci contamineaza, nu'i unica nici in privinta veseliei care'i clipoceste din trup, la fel cum si altele poseda acea capacitate de metamorfozare, care'i in stare sa schimbe pe neasteptate aceasta veselie'n drama. Totusi, asa cum sta tolanita peste mine, incordata intr'o frenezie linistita, sau eu cum ma zbat neputincios in ritmul infinit al oceanelor, prins in "clestele de marmura a coapselor ei". Tot timpul cat suntem impreuna, exista doar bucuria, bucuria indeparteaza totul, nici eu nu mai exist, nici ea nu mai exista, ci doar aceasta simpla jubilatie. Din cauza aceasta, nu trebuie sa ma gandesc ca totul se va termina in curand. 
                Exista o femeie. Ma uraste. II este dor de mare, de crepusculul luminos, revarsare de lumina, nici intunecat, nici luminos, amurg etern. Se tot fataie de colo'colo pana gaseste marea, ii place cand aude vantul. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. Iubeste natura. Vorbeste intr'una despre lume, despre minunea naturii, despre ordine si armonia existente acolo si despre frumusetea care exista in noi, adica despre ingemanarea dintre dipa si eternitate, desi a recunoscut ca in asemenea momente se gandeste la un "Dumnezeu", numai ca n'are curajul sa'l "numeasca". 
               Exista o femeie. Ma uraste. Are ochii verzi, ca ai mei, si pentru c'ai mei sunt ca ai mamei mele, ma uit la privirea ei, de parca as fi ajuns acasa. De la distanta, are trup ca de fetiscana, de aproape, este ca o argilarie. Bratele'i sunt late, buzele zmeurii. Ma ameninta fara'ncetare. 
              Exista o femeie. Ma iubeste. Ma linisteste tot timpul, te rog sa ma crezi, imi spune de exemplu "Nici vorba sa te urasc !". Daca vede ca sunt foarte deprimat, imi spune sa nu ma pierd cu firea. Pe mine chiar ma linisteste afirmatia aceasta, indiferent daca am fost eu sau nu ingrijorat inainte. 
                 Exista o femeie. Ma uraste. Tot timpul imi da papucii. Ma trimite la plimbare. Ma arunca. La fel ca pe'o lamaie stoarsa. Suntem foarte ocupati. Adevarul este ca n'am considerat o catastrofa faptul ca trupurile noastre nu sunt devorate de focul pasiunii, si lipsa de'ntuziasm poate genera scantei frumoase. De altfel, mie'mi place si daca stau numai intins langa ea, daca'mi atarna mana in poala ei. Ea nu despre asta vorbeste, ea vorbeste despre tot, vorbea despre tot, insa eu ii imping mai sus coapsa. Coapsa zvelta, de altfel. "A fost frumos, a durat ani la rand", spune. Fara sa scot niciun cuvant, ii intorc trupul catre mine, bustul ei, de altfel. Ar fi si bun, daca n'ar exista gandurile astea obscure despre tot. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. I'am propus sa'mi dea papucii. "M'am speriat !", imi povestise mai tarziu, "deja mi'era teama de ce'i mai rau". 
                  Exista o femeie. Ma iubeste. Este pistruiata si'are un nas mare. Fata ii este presarata cu pistrui, cu "binecuvantata roua aurie a Soarelui". Original, ii displaceau, dar lucrurile s'au schimbat. A'nceput s'admire aceste pete minuscule, se minuneaza de parca ar fi fost vorba de un mesaj secret, cifrat. I'am numarat pistruii, chiar de nenumarate ori, dar niciodata nu mi'a iesit acelasi numar. 
               Exista o femeie. Simte pentru mine, ce simt si eu pentru ea, ma uraste, ma iubeste. Cand ma uraste ea, o iubesc eu, cand ma iubeste ea, o urasc eu. Altceva nu exista. 
               Exista o femeie. O urasc, sau cam asa ceva. 
               Exista o femeie. Evident ma iubeste dar poate ar fi mai bine daca m'ar si ura, acesta lucru ne'ar uni mai tare. 
              Exista o femeie. Ma iubeste. Ma iubeste din ce'n ce mai putin si ma doreste din ce'n ce mai mult. Altadata cand o inghesuiam in perete, se deschidea de la sine. Acum nici macar nu trebuie sa ma misc, pentru ca ma si primeste. Daca inspir aer, trebuie sa'l fur din gura ei. Intr'una din zile, i'am gasit si caninul in gura mea. Sunt un saman. Ma pot defini din ce'n ce mai greu. 
              In a mea femeie, se afla si romantica si realista, ca orice femeie care este iubita are cel putin noua'zeci si sapte de ipostaze iar barbatul care iubeste femeia, ii creeaza, pe rand, zeci de chipuri. 
               Intre iubire si ura, este uneori o diferenta atat de mica, incat cateodata le combin pe'amandoua doar pentru'a forma, cea mai placuta experienta a vietii mele. Iti multumesc, 

Simona III,

              Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. De si'ar aminti vreo albastra salbaticiune de'a ei carare, de armonia anilor ei de duh. Ceea ce, inauntrul anilor, tine de duh este determinat pornind de la albastrul noptii care asfinteste asemeni unui duh. Cat de grav este chipul de hiacint al asfintitului. 
             Asfintit de duh, tacuta se iveste la marginea padurii. Salbaticiune intunecata, domol pe colina se stinge vantul de seara. Plansul de mierla amuteste, iar flautele blande ale toamnei, se pierd in padurea de trestii. Leganat de norul cel negru, plutesti imbatat de seve de maci, pe'ale noptii helesteu. Pe cerul de stele, si glasul lunar al surorii rasuna mereu, prin noaptea de duh. 
               Cerul de stele, este figurat in imaginea poetica a helesteului noptii. In adevarul esentei sale, cerul noptii este chiar de helesteu. Apele, cand negre, cand albastre, ii arata omului propriul sau chip, privirea sa care iese in intampinare, insa in helesteul nocturn al cerului de stele, apare albastrul asfintitului, care insoteste noaptea de duh. Stralucirea ei degaja racoare. 
              Aceasta lumina plina de racoare provine din stralucirea Lunii. Jur'imprejurul stralucirii ei, palesc si se racesc chiar si stelele, dupa cum spun vechile versuri grecesti. Totul devine "lunar". Strainul ai carui pasi strabat noaptea se cheama "Selenar". Aude "vocea lunara" a surorii, care rasuna mereu prin noaptea de duh. 
                 El o aude atunci cand, in luntrea lui, care mai este inca o luntre "neagra", si care abia de este luminata de aparitia aurie a strainului, incearca sa'i urmeze pe aceasta in calatoria sa nocturna pe helesteu. 
               Suflet albastru, peregrinj intunecat, de ce n'este drag, de ceilalti ce de curand ne'a separat ? Te doresc !     
                

Simona II,

               Enorma este tacerea in piatra. Piatra este masivul durerii. Roca strange laolalta adapostind in miezul ei de piatra, elementul care imblanzeste si care, durere fiind, poarta in ceea ce este esential, aducand cu sine linistea. "De albastru", durerea se scufunda in tacere. Confruntata cu albastrul, fata salbaticiunii se retrage in sfera blandetii. Caci sfera blandetii este, urmand cu vantul indeaproape, ceea ce strange in chip pasnic.  
               Blandetea transforma invrajbirea, preschimband ceea ce este vatamator si pustiitor in starea de salbaticie, in durere domolita. 
               Doar cate unii, dintre cei peregrinand astfel ajung in fata portii pe cai intunecate. Oriunde si oricand fiinteaza, albastra salbaticiune a parasit configuratia de pana acum a esentei omului. Omul decade in masura in care'si pierde esenta, adica in masura in care esenta se deterioreaza. 
                O intruchipare a omului, alcatuita din reci metale, noaptea si spaima scufundatelor paduri si a salbaticiei pustiitoare a animalului, vanutul incremenit al sufletului. Intruchiparea omului a carei esenta este deteriorata se afla expusa torturii a ceea ce este pustiitor. Salbaticia torturii nu este strabatuta de stralucirea albastrului. Sufletul acestei configuratii umane nu este batut de vantul sacrului. De aceea el nu poate sa porneasca la drum. Vantul insusi, suflarea zeului, ramane de aceea insingurat. 
               Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. Te ador !

Simona,

                Un buchet de albastrele este noaptea, un bland buchet. Drept care si albastra salbaticiune se mai cheama "sfioasa salbaticiune", "blandul animal". Buchetul de albastru strange laolalta in strafundul legaturilor sale profunzimea sacrului. 
                 Din inima albastrului straluceste sacrul, invaluindu'se totodata in intunericul care emana acest albastru. Sacrul ramane neclintit in timp ce se sustrage. El isi daruieste sosirea pastrandu'se in sustragerea care insoteste aceasta neclintire. 
                 Luminozitatea adapostita in intuneric este albastrul. Luminos, adica limpede, este la origini, sunetul care cheama provenind din spatiul adapostitor al linistii si care, deci, apare in luminozitatea sa.  
                 Albastrul se limpezeste in luminozitatea sa, rasunand melodios. Albastrul intunericului straluceste in luminozitatea lui limpezitoare. Pasii strainului rasuna melodios prin noaptea de'argint, stralucitoare si sonora. 
                O alta poezie spune : "Chipul unui animal incremeneste de albastru, de sfintenia sa". Albastrul nu este o imagine menita sa exprime sensul sacrului. Datorita profunzimii lui care strange laolalta si care abia in invaluire isi dobandeste stralucirea, albastrul este el insusi sacrul. Confruntat cu albastrul si totodata determinat de atata albastru sa se retina in sine insusi, chipul animalului incremeneste, devenind fata salbaticiunii. 
                  Incremenirea chipului animal nu este incremenirea a ceva ce'a murit. Incremenind astfel, chipul animalului capata o concentrare. Expresia sa se'aduna pentru ca, retinandu'se in sine insasi, sa priveasca, asteptand venirea sacrului, in "oglinda adevarului". A privi inseamna, a patrunde in sanul tacerii pentru a gasi acolo adapost. 
                Enorma este tacerea in piatra. Te iubesc !
...........................................................................

Luna este o doamna atat de cruda,

                  Il previn pe cititor ca nu am nici un amestec in compunerea insemnarilor care urmeaza si ca ele mi'au parvenit in niste imprejurari stranii si catusi de putin placute
.......................................................
                   este mult timp de cand Leibniz citind faimoasa maxima scolastica potrivit careia nu exista nimic in intelect care sa nu existe mai inainte in simturi ii adauga acest corectiv capital cu exceptia intelectului insusi reasezandu'ne astfel activitatea gandirii pe prima treapta a posibilitatii noastre de a percepe semnele psihologia contemporana numeste proiectie interpretarea la care intelectul nostru supune fiecare semn perceput si care ar ramane de neinteles pentru noi in absenta acestei traduceri Alberti la vremea sa recunoscuse acest fapt in cazul artistului fiecare nou mesaj este interpretat printr'o grila de repere strict personale de altfel se pare ca pentru a caracteriza aceasta operatiune termenul de simpraimpresionare care gratie cinematografiei ne'a devenit familiar ar fi mai evocator decat cuvantul proiectie el ne'ar face sa'ntelegem mai bine natura retroactiva a acestui palimpsest de imagini ce reinvie dedesubtul oricarei noi perceptii o senzatie veche reaparuta in mod instinctiv pe scurt nu putem intelege nimic din ceea ce nu evoca vreuna dintre amintirile noastre nu putem admite niciun lucru inainte de'al putea apropia de un precedent conservat in memoria noastra ganditorii din toate timpurile au repetat'o neobosit cunoasterea noastra depinde de o reminiscenta spune Platon cuvantul durere nu incepe sa insemne ceva decat in momentul cand reaminteste memoriei noastre o senzatie pe care am mai incercat'o spune Diderot nu vezi decat ceea ce cunosti spune Goethe nu putem admite existenta unui lucru daca nu'i putem atribui o semnificatie spune Cassirer aceasta coincidenta a doua experiente indepartate a redescoperit'o Proust largindu'i insa campul de aplicatie pana la a confunda doua ambiante geografice si sentimentale doua momente si doua locuri din viata sa pe care i le'au readus in minte aroma madlenei de la Combray si contactul cu pavelele inegale de la San Marco orice senzatie readuce astfel la suprafata constiintei o schema mentala uitata un semn ce corespunde unei impresii deja incercate ceea ce permite clasarea acestui semn intr'un ansamblu tematic al memoriei si in consecinta recunoasterea si acceptarea lui Gombrich a calificat operatiunea aceasta cu o vorba a descifra un mesaj inseamna a percepe o forma simbolica

μιμεῖσθαι,

                   Stim datorita experientei noastre, ca ideile si sentimentele noastre nu pot fi transmise direct si intuitiv decat in circumstante exceptionale. In general suntem obligati sa imprumutam mijloace de expresie, mijloace simbolice care, daca ne straduim sa le reducem la un element comun, se vor transforma intr'o combinatie de gesturi. 
                Luam cunostinta, intr'adevar in mod curent, de opozitia dintre oamenii faptei, ce muncesc manual, vin in contact cu materia neinsufletita sau vie, o amelioreaza sau o transforma, si oamenii ce'si fac din vorbire o meserie pentru a'i conduce pe ceilalti, ce traiesc din cuvinte si din simboluri. 
               Orice gandire se afirma ca artizanala, cu'atat cat si mana. Numai ea este activa in fata pasivitatii "materiei". Sculptorii care'au cioplit pietrele catedralelor nu "gandeau" mai putin profund decat logicienii scolastici. Era aceeasi munca de'ndeplinit, in feluri diferite. Caci orice expresie este superficiala, chiar daca pretinde sa dezvaluie esenta. Cea mai elaborata metafizica se reduce la o geometrie implicita ce materializeaza gandirea, sau mai degraba, se adapteaza la o gandire spatiala dintr'o origine. 
                Totusi, n'ar trebui sa confundam mijloacele cu scopul lor. Atunci cand, la vremea sa, Descartes a redus lumea, printr'un demers analog, la o combinatie de miscari in spatiu si a sustinut ca identifica orice fenomen cu ceea ce nu era decat simbolul sau, eroare numita idolatrie in religie, expresia algebrica a realitatii propusa de el nu era decat o notatie noua si mai comoda, la fel de primitoare ca si hanurile unde fiecare gaseste numai ce'aduce, la fel de putin reveletoare ca si portretele'robot in care fiecare si'l poate recunoaste pe'al sau.
................................................................................
              Deformam fenomenul informandu'ne si vrand totodata sa'l exprimam. Nu putem fi obiectivi fara a ne renega si nu retinem din lucrul luat in consideratie decat ceea ce noi insine masuram din el, in unitati de observator. Orice expresie este personala, si nu le suprima pe celelalte, posibile. Prin reducerea oricarui lucru la miscari eliminam din lume, precum Descartes, ceea ce'i da valoare in ochii nostri, ceea ce ne da putinta sa o gustam, culorile, parfumurile, sunetele sale, savoarea fructelor ei, toata fecunditatea lumii sensible fara de care spatiul insusi n'ar exista.  
.......................................................................
                Spiritul ne este limitat de limba materna. Traieste si gandeste in ingraditura lumii pe care cultura sa o exploreaza si ii permite sa o numeasca. O intrupare mereu noua trebuie sa reinsufleteasca orice expresie general admisa, pentru a fi inteleasa de catre cel ce o primeste, intre notiunea logica spunandu'ne ca orice om este muritor si moartea subita a mamei noastre, exista socul unei revelatii cutremuratoare ce ne transforma ca prin farmec. Este ceea ce'a exprimat magnific acel precursor al existentialismului : "Nu'nteleg adevarul decat atunci cand el devine viata'n mine". 
              Nebuloasa intuitiva a ideii'mama nu se va putea niciodata descompune in simpla logica. Intotdeauna va subzista ceva traditional, anterior, dat "in orice constructie abstracta". "Exista un reziduu intuitiv, cu neputinta de eliminat, care'i da valoare si semnificatie".
              Partea exprimabila si aparenta este, precum aceea a unui iceberg, semnalul de alarma al unei realitati incomensurabile si invizible. 

Tanka,

              "I saw you my love, in that place, silent or blind. Now I'm the one writing the only poem, in the backwards of time."
................................................................................................
             Llega un momento en la vida cuando el tiempo nos alcanza. Quiero decir que a partir de tal edad nos vemos sujetos al tiempo y obligados a contar con el, como si alguna colerica vision con espada centelleante nos arrojara del paraiso primero, donde todo hombre una vez ha vivido libre del aguijon de la muerte. 
             Anos de ninez en que el tiempo no existe. Un dia, unas horas son entonces cifra de la eternidad. 

Pisando sobre tierra con los pies descalzos,

              Cand visez ca beau vin, care imi provoaca o arsura in laringe si apoi ma trezesc cu o tusa, atunci, in momentul trezirii, actiunea visului inceteaza de'a mai avea vreun interes pentru mine. Atentia imi este indreptata acum, numai asupra procesului fiziologic si psihologic, prin care se exprima simbolic, in imagine de vis, nevoia de'a tusi. In mod asemanator, de indata ce filosoful s'a convins de caracterul de reprezentare al lumii, el trebuie sa treaca numaidecat de la aceasta lume la sufletul real care sta in dosul ei. 
             In orice caz, lucrurile stau si mai rau, cand iluzionismul neaga cu desarvarsire existenta ego'ului din dosul reprezentarilor, sau considera ca nu poate fi cunoscut. La o asemenea parere putem ajunge foarte usor, indata ce observam ca, in opozitie cu visele, exista starea de veghe in care avem posibilitatea sa intelegem natura viselor si sa le raportam la fapte reale, dar ca nu exista o stare de constienta care sa se gaseasca in acelasi raport in care se gaseste acesta din urma, fata de starea de vis. 
                Adeptii acestei conceptii trec cu vederea ca exista ceva care se raporteaza la simpla perceptie, asa cum raporteaza experientele din starea de veghe la vise. Acest ceva este "gandirea".