Copilarie...

Acum ma gasesti cu pete de cer, innoptat, pe chip si cu adancimi de ocean in ochi, caci am stins lumina soarelui ce batea din inima pana in crestetul capului meu. Mi-a fost atat de greu sa renunt la ce-mi apartinea; copilaria, careia inca incerc sa ii scriu un final frumos, asa cum merita, dupa ce mi-a fost alaturi atatia ani. Zambete si lacrimi de copil am mai pastrat, caci mi-au ramas tatuate pe retina ochilor mei verzi si pe buzele mele trandafirii, si mi-e atat de greu sa renunt la ele, sa le sterg, incat le voi strange mereu in brate si accepta asa cum sunt ele, pentru totdeauna. Mi-au mai ramas si pielea fila desi, incet incet se-aspreste si se-ntuneca la culoare, si culoarea parului, caci el nu a ramas la fel de lung ca la-nceput, ci-a tot crescut, trecut cu timpul. Mi-a mai ramas si cate-un fior de nebunie copilareasca, de dorinta de-a ma juca, de dorinta de-a visa fara teama si fara-ncetare, de dorinta de-a mai spera fara a fi dezamagita si de ideea ca va fi mai bine; doar cate-un fior, caci cu trecerea timpului am realizat cat de mult pot sa doara aceste scantei de idei ce trec prin sina spinarii, pe neasteptate, si nu-mi mai place la fel de mult.

Mi-ar placea sa mai pot lua copilaria de mana si sa ne jucam in noroi, visand la forme de pe cer si numarand avioane ce zboara. Dar am uitat-o undeva, pe drum, intr-un coltisor din inima mea, si de atunci nu mai vrea sa iasa, caci am abandonat-o; fara sa vreau. Si ma pedepseste aruncandu-mi cate o raza de soare prin ochi, facandu-ma sa cad si sa ma lovesc, atunci cand chiar am nevoi de vedere, si-mi smulge bucati din vise, si le peticeste cu cele mai frumoase amintiri ale mele, aratandu-mi ca nu le voi mai avea niciodata fiindca am renuntat la ea.