Mettā,

                La caderea noptii, in inclestarea dragostei, el a rupt firul colierului vechi pe care ea nu'l scotea niciodata. Bobitele marunte de chihlimbar au zornait pe dusumea si ploaia care'abia incepuse a imitat cateva clipe acea rapaiala marunta, dupa care si'a castigat propria identitate, devenind un suvoi, o tramba de apa, iar pana la urma o panza nesfarsita care'a inundat incaperea. 
                Dupa o zi de vipie, c'un vant uscat care tituia ca aripile unor gaze, valul acela le'a atins trupurile goale, le'a umplut cearsafurile cu mirosul jilav al frunzelor, cu racoarea aspra a campiilor. In fata patului, peretele nici nu mai exista, au ramas doar franturi decotloane carbonizate, urme ale focului de acum doua saptamani. In spatele rugului stins, cerul prevestitor de furtuna isi umfla amenintator carnea vanata si vascoasa. 
                Ea se scoala din pat, impinge masa spre ungherul ceva mai ferit de stropii grei, apoi se opreste langa peretele prabusit. Se ridica si el, se'ndreapta spre ea, o strange'n brate infundandu'si fata in parul ei moale, cu privirea pierduta in clocotul de'afara. Vantul, ca un vesmant lung si umed, li se lipeste de piele, barbatul este patruns de'un fior si ii sopteste femeii la ureche : ...