Din inima albastrului straluceste sacrul, invaluindu'se totodata in intunericul care emana acest albastru. Sacrul ramane neclintit in timp ce se sustrage. El isi daruieste sosirea pastrandu'se in sustragerea care insoteste aceasta neclintire.
Luminozitatea adapostita in intuneric este albastrul. Luminos, adica limpede, este la origini, sunetul care cheama provenind din spatiul adapostitor al linistii si care, deci, apare in luminozitatea sa.
Albastrul se limpezeste in luminozitatea sa, rasunand melodios. Albastrul intunericului straluceste in luminozitatea lui limpezitoare. Pasii strainului rasuna melodios prin noaptea de'argint, stralucitoare si sonora.
O alta poezie spune : "Chipul unui animal incremeneste de albastru, de sfintenia sa". Albastrul nu este o imagine menita sa exprime sensul sacrului. Datorita profunzimii lui care strange laolalta si care abia in invaluire isi dobandeste stralucirea, albastrul este el insusi sacrul. Confruntat cu albastrul si totodata determinat de atata albastru sa se retina in sine insusi, chipul animalului incremeneste, devenind fata salbaticiunii.
Incremenirea chipului animal nu este incremenirea a ceva ce'a murit. Incremenind astfel, chipul animalului capata o concentrare. Expresia sa se'aduna pentru ca, retinandu'se in sine insasi, sa priveasca, asteptand venirea sacrului, in "oglinda adevarului". A privi inseamna, a patrunde in sanul tacerii pentru a gasi acolo adapost.
Enorma este tacerea in piatra. Te iubesc !
...........................................................................
vaya careto,
ReplyDelete