Simona II,

               Enorma este tacerea in piatra. Piatra este masivul durerii. Roca strange laolalta adapostind in miezul ei de piatra, elementul care imblanzeste si care, durere fiind, poarta in ceea ce este esential, aducand cu sine linistea. "De albastru", durerea se scufunda in tacere. Confruntata cu albastrul, fata salbaticiunii se retrage in sfera blandetii. Caci sfera blandetii este, urmand cu vantul indeaproape, ceea ce strange in chip pasnic.  
               Blandetea transforma invrajbirea, preschimband ceea ce este vatamator si pustiitor in starea de salbaticie, in durere domolita. 
               Doar cate unii, dintre cei peregrinand astfel ajung in fata portii pe cai intunecate. Oriunde si oricand fiinteaza, albastra salbaticiune a parasit configuratia de pana acum a esentei omului. Omul decade in masura in care'si pierde esenta, adica in masura in care esenta se deterioreaza. 
                O intruchipare a omului, alcatuita din reci metale, noaptea si spaima scufundatelor paduri si a salbaticiei pustiitoare a animalului, vanutul incremenit al sufletului. Intruchiparea omului a carei esenta este deteriorata se afla expusa torturii a ceea ce este pustiitor. Salbaticia torturii nu este strabatuta de stralucirea albastrului. Sufletul acestei configuratii umane nu este batut de vantul sacrului. De aceea el nu poate sa porneasca la drum. Vantul insusi, suflarea zeului, ramane de aceea insingurat. 
               Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. Te ador !