Simona III,

              Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. De si'ar aminti vreo albastra salbaticiune de'a ei carare, de armonia anilor ei de duh. Ceea ce, inauntrul anilor, tine de duh este determinat pornind de la albastrul noptii care asfinteste asemeni unui duh. Cat de grav este chipul de hiacint al asfintitului. 
             Asfintit de duh, tacuta se iveste la marginea padurii. Salbaticiune intunecata, domol pe colina se stinge vantul de seara. Plansul de mierla amuteste, iar flautele blande ale toamnei, se pierd in padurea de trestii. Leganat de norul cel negru, plutesti imbatat de seve de maci, pe'ale noptii helesteu. Pe cerul de stele, si glasul lunar al surorii rasuna mereu, prin noaptea de duh. 
               Cerul de stele, este figurat in imaginea poetica a helesteului noptii. In adevarul esentei sale, cerul noptii este chiar de helesteu. Apele, cand negre, cand albastre, ii arata omului propriul sau chip, privirea sa care iese in intampinare, insa in helesteul nocturn al cerului de stele, apare albastrul asfintitului, care insoteste noaptea de duh. Stralucirea ei degaja racoare. 
              Aceasta lumina plina de racoare provine din stralucirea Lunii. Jur'imprejurul stralucirii ei, palesc si se racesc chiar si stelele, dupa cum spun vechile versuri grecesti. Totul devine "lunar". Strainul ai carui pasi strabat noaptea se cheama "Selenar". Aude "vocea lunara" a surorii, care rasuna mereu prin noaptea de duh. 
                 El o aude atunci cand, in luntrea lui, care mai este inca o luntre "neagra", si care abia de este luminata de aparitia aurie a strainului, incearca sa'i urmeze pe aceasta in calatoria sa nocturna pe helesteu. 
               Suflet albastru, peregrinj intunecat, de ce n'este drag, de ceilalti ce de curand ne'a separat ? Te doresc !