Marea suferinta

17/08/2013

Azi am vazut marea tipand catre mal si lovindu-l cu spume albe si reci ca ghiata pentru ca el facea drum miilor de turisti catre strafundurile ei.

Dupa indeajuns timp de stat pe nisipurile arzatoare, am decis sa ma simt si eu respinsa de mare, caci doream sa imi impartasesc tristetile cu ea. Am simtit multe dintre valurile sale taindu-mi pielea cu un dizgust de neinteles atunci cand am decis sa o strapung cu trupul meu pentru ai simti furia. Ma saturasem sa ii fiu doar un simplu spectator ; doream sa ajung in inima supararii sperand ca o sa uit de a mea. Am dorit sa stau si sa ii devin stanca pe care sa isi verse loviturile iar ea sa imi devina imbratisare furioasa care sa-mi impartaseasca necazul.

M-am simtit atat de linistita si in acelasi timp toate gandurile cele mai negre mi-au injunghiat inima. I-am simtit strigatele ce ma cutremurau si ma impingeau spre innec. M-am impins in nisipul aflat sub luciul apei, de mai multe ori, simtind cu fiecare data ca sunt mai aproape de magnifica moarte. Ce sentiment straniu de liniste sufleteasca mi-a fost oferit de catre marea ce nu ma dorea! Si totusi am simtit ca este singura care ma poate intelege.

Aceasta furie a intinderii infinite de valuri verzi avea loc, acompaniata de vantul cel aspru, din cauza ca ea dorea doar sa se poata bucura de infinitatea de perle minuscule si aurii pe care ea o admira din-totdeauna; plaja.

Spre surprinderea mea, am inteles fiecare strigat al ei ca si cum ar fi fost al meu; am plans, suspinat, urat si iubit impreuna. Si am stat pana ce valurile au castigat si m-au impins afara, pe scoici, desi negreala din pieptul meu nu a fost curatata de valuri si nici marea nu s-a linistit.