Ma intorc brusc si incep sa plang. Cu privirea spre perete incep sa imi inghit lacrimile pentru a nu-l trezi. Imi ridic genunchii la piept si ma strang ca o minge, fara a-l atinge, pentru a-mi ingreuna plansul; mereu cand gresesc vreau sa ma mustrez cumva. Si ma chinui minute in sir sa incetez din plans pentru a-mi aduce aminte de ce. Ganduri ca 'ma simt atat de singura desi cu el in pat' nu au fost singurele, hoinarind prin mintea mea. De fapt si de drept eu doar doream sa ma stranga in brate in acea dimineata, insa mi-am adus aminte de ce.
Aseara am fost o vrajitoare cu parul negru fluturand in vant, cu o limba ascutita ca de sarpe si cu lovituri din baghetele mele magice ce provocau rani nu doar fizice dar si spirituale. Am urlat mai urat decat orice creatura mistica. Am fugit si m-am ascuns si am reusit sa fur fericirea celor din jur. Au vrut sa ma arda pe rug, insa valurile de ura ce ma inconjurau atunci cand zburam departe de ei erau prea puternice.
Intr-un tarziu m-am intors in cuibul meu, la forma mea obisnuita; Simona. Si de atunci nu am mai incetat sa mai plang caci pedeapsa pentru vrajitoare ar fi fost arderea pe rug dar pedeapsa Simonei a fost uitarea. Si a trebuit sa imbratiseze din nou pernele si aerul rece de dimineata, cu el langa ea.
Oare ea se va transforma in fiecare seara in vrajitoare? A fost intrebarea lui.
ReplyDelete