Si daca nu,

As vrea sa mor si sa renasc din propria-mi cenusa, caci vreau sa pot simti din nou siguranta si nepasarea copilareasca. Ma simt pierduta printre puncticelele de cerneala de pe hartie si pixelii adunati intr-o poza cu noi doi. Mi-e frica de noi si mi-e frica de cuvintele ce ni le rostim. Credeam ca increderea imi va oferi stabilitate si siguranta insa simt cum norii, de sub picioarele mele, se evapora in infinit. Praful de stele si mocirla din care ne-am ridicat amandoi, au creat personajele pe care noi doi le jucam zi de zi, in fiecare minut in care ne vorbim. Amandoi jucam un rol important in viata celuilalt si improvizam atunci cand ne uitam replicile. Cine este de invinovatit ca suntem artisti? Ca suntem actori? Suntem actori in propria noastra realitate si in iubirea ce o construim si o distrugem noi. Suntem cei care creaza decoruri si povesti care nu s-au povestit niciodata si care nu s-au vazut niciodata. Amestecam frumosul cu uratul pentru a crea o iubire sincera si devastatoare. Ne mancam privirile si zambim cu firele de par ce zboara pe aripile vantului. Dansam amandoi pe melodii amestecate cu suparare si lacrimi, insa radem atunci cand melodia rasuna cu zambete. Coloram si murdarim fiecare pagina a piesei noastre, chiar daca noi, de fapt, urmam doar pasii de pe cararile altora, in loc sa ne luam unul dupa celalalt. Fugim pe drumuri opuse si ne intalnim la mijloc. Iar atunci ne sarutam gandurile si sentimentele, ne imbratisam parfumul si uitam cum si de ce am ajuns acolo, ca apoi, dupa cateva momente, sa ne despartim urandu-ne pentru o enorma cantitate de lucruri pe care nici nu ni le mai amintim. Dar cui ii pasa? Suntem doua suflete ratacite care danseaza cu fumul anilor trecuti, sperand sa-l aduca inapoi in stare solida.