Aseara furtuna mi-a perturbat somnul, si asa nelinistit de prea multa vreme, lasandu-ma treaza o ora intreaga. La ora 4 dimineata eu incercam sa descifrez viteza ploii si cantitatea de apa ce se prelingea dintre nori. Singurul fel prin care am reusit sa aflu ceea ce parea atat de greu de aflat, a fost prin a deschide jaluzelele, si cu ochii incetosati de somn am ajuns sa admir siroaiele subtirele de apa ce curgea printre pietre, caramizi si linii ferate. Pentru cateva momente privirea mi-a ramas fixata pe siroaiele ce se prelingeau printre pamantul galben, datorita felinarului, si m-am simtit una cu continuitatea si fluiditatea apei.
Un cantec agresiv si totusi atat de lin mi-a fermecat fiecare muschi, iar ochii plangeau cu norii. Mi-am inghitit cateva sughituri provocate de trasnete si tunete zguduitoare si fulgere orbitoare si afurisite, insa am resimtit, odata cu furtuna, tot raul provocat de mine.
Am simtit furia ce o aveam in suflet, cu fiecare trasnet asurzitor. Am simtit ura si dizgustul din oasele mele atunci cand parca ma taiau fulgerele. Am simtit dorinta arzatoare de a fi iertata, cu fiecare lacrima ce a curs pe fata mea, in sincron perfect cu picaturile de ploaie. M-am intins in pat si am continuat sa-mi plang singuratatea amara in timp ce picaturile de ploaie imi ingreunau si accentuau vina. Si atunci am realizat cat de singura sunt si cat de rau imi pare.
Fiecare furtuna ascunde in agresivitatea desavarsirii sale, un cantec pentru fiecare.
ReplyDelete