Cararea iubeste

Și-a mai cazut o frunzuliță. Și-a mai răcit un colț din cărarea îndrăgostită de pașii trecătorilor. Și s-a mai cutremurat un pic, lăsand loc de crăpaturi mici, umplute cu pietricele.
Și-a mai trecut un an. A mai trecut o toamnă. Și totuși încă mai cade câte o frunză, îmbătată de adierea vântului domol. Și mai imbătrânește cărarea, cu încă un an. Încă un an plin de trecători.

Trecătorii îi sunt, primăvara, ca niște opere de artă; tablouri colorate în săruturi și imbrățișări tandre sub flori de meri bătrâni. Și ea admiră, și se îndrăgostește de dragostea îndrăgostiților. Și suspină domol, cutremurâd merii, provocând mici avalanșe de petale albe, peste capetele amorezaților.
Trecătorii îi sunt umbra, vara, ce-o protejează de arșița soarelui aspru. Iar câte o dată, râde de fericire, atunci când trecătorii mai scapă câțiva stropi de apă rece, prin crăpaturile sale lăsate de vreme, gâdilând-o. Se bucură. Iubește.
Trecătorii sunt muzica sa, acompaniată de greierșii vioi, toamna. Pașii transformă fiecare vibrație intr-o baladă, mai tristă sau mai vioaie, care depinde de puterea cu care pașii o apasă.
Trecătorii îi sunt alinare, în diminețile reci de iarnă. Mai ales copilașii, care se dau cu sania, râzând, pe ea. Se simte bine. Știe că ea poate să bucure înapoi trecătorii, așa cum ei o bucură pe ea. Călcând-o.

Și deși îmbătrânește, deși iubește în timp ce îmbătrânește, deși privește în timp ce îmbătrânește, deși mai plânge în timp ce îmbătrânește, ea mereu a fost, este și va fi loială acestui drum. Același drum către inimile celor de departe, care așteaptă ca pașii persoanelor iubite, să se înmulțească și să se grăbească. Iar cărarea vede asta, simte asta și doar suspină.
Ea privește, iubește, îmbătrânește și totuși, încă mai trăiește, atâta timp cât trecătorii o vor mângâia cu tălpile pașilor lor.