La Primavera


Si-a mai nins un pic, cu petale roz, de flori
Si-a si plouat cu raze de soare, de cateva ori
Si-a mai dat si-un viscol parfumat peste noi
Acum ca si-a adus, primavar-aminte, de cei doi.

Si-au mai tunat si norii niste negre stoluri
Si-au zburat si mici randunele-n valuri
Si-au mai batut si vanturi, cu miros de dansuri
Ce-au dansat candva, doi iubiti aburi.


Este primavara, iar
plina de cristal si jar.

Amor Omnia Vincit,

               Persoanele care nu au teluri inalte, in general nu le'ating. Isi doresc foarte putin si'asta primesc. Viata nu trebuie traita astfel. Cred ca una din cele mai puternice forte din lume este vointa omului care crede'n sine, care'ndrazneste sa tinteasca sus, sa urmareasca increzator lucrurile pe care si le doreste in viata. 
              Nu conteaza cel din jur, nici cel care atrage atentia asupra sovaielii unui om puternic sau asupra a ceea ce putea fi facut mai bine. Cel care de fapt conteaza este luptatorul din arena, cu fata naclaita de praf, sudoare si sange, straduindu'se din rasputeri, vitejeste, care greseste si isi pierde puterile iarasi si iarasi, pentru ca nu exista efort fara greseala si puncte slabe, dar care se lupta cu adevarat sa indeplineasca faptele, care cunoaste extraordinarul entuziasm, devotamentul fara margini, care se daruieste unei cauze merituoase, care in cazul cel mai fericit cunoaste triumful unei mari realizari, sau in cel mai rau caz, daca esueaza, aceasta se intampla cel putin pentru ca a avut planuri indraznete, astfel ca locul sau nu va fi nicicand alaturi de cei distanti si sfiosi care nu cunosc nici victoria, nici infrangerea.
              Faureste'ti un vis. Nu'l lasa sa scape. Pastreaza'l cu sfintenie, ca pe un bulgare de aur. Lasa'l sa'ti rascoleasca sufletul si sa'ti stimuleze gandurile, pentru ca el va determina cursul vietii tale.           
            Urmeaza'ti visul cu incredere si intr'o zi se va realiza. Astazi, situatia ta poate fi apasatoare si dificila, dar acest fapt nu va fi de lunga durata daca iti fauresti un vis incitant pe care sa il urmezi din tot sufletul. Cand visul iti va schimba lumea interioara a ideilor, lumea exterioara va raspunde schimbarii. Un vis entuziast aduce cu sine schimbarea.
            Fii prudent in ceea ce visezi in mod constient, daca vrei ca visul sa se implineasca. Visul care te inflacareaza si pe care il pastrezi in suflet este sursa unei realizari care va dura o viata.
             Intr'o buna zi visul din sufletul tau se va realiza, indiferent de natura sa : bun sau rau, sau si bun si rau, nu are importanta. In final, viata ta va urma cursul pe care ti'l doresti cel mai mult. Vei primi adevarata rasplata pentru efortul depus, pe masura propriilor tale idei. Indiferent de ceea ce esti acum, vei accepta status'quo, vei reusi sau vei esua in functie de esenta gandurilor tale. 
          Poti ajunge la inaltimea celui mai nobil vis al tau sau te poti cobori la nivelul cel mai josnic al imaginatiei tale. Pentru ca ai libertatea de a gandi, soarta este in mainile tale. Tu esti singurul raspunzator.        

Fantana mercuriala,

                  Line I : Fetita stralucind in alb, unita prin dragoste cu rosiatul ei sot, imbratisandu'se si impreunati in legatura matrimoniala. Se dizolva pentru a se apropia in graba de telul desavarsirii, pentru a deveni simbolic, din doi, cati erau, un singur scop. 
                   Line II : Ma aflam intr'o celula subpamanteana si singurele persoane pe care eu le vedeam erau gardienii si organele de ancheta. Rosteam mesajul meu in auzul ingerilor nevazuti. Ca fiinte inaripate, ei erau in stare sa transmita cuvintele rostite de mine, tuturor. 
                 Line III : Cu ce'as putea compara celula mea singuratica ? Ea se poate asemana unei minunate paduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu exista copac in padure care sa poata degaja o mireasma mai delicata ca lemnul aceluia din care sunt facute crucile. 
                 Line V : Sculptorul divin stie foarte bine ce va face din blocul de piatra pe care'l pastreaza in aceasta inchisoare. Eu pot vedea frumusetea evidenta a unei capodopere si frumusetea voalata a alteia. Aceasta din urma se aseamana unui obiect de arta surealista pe care numai initiatii o pot intelege. 
                 Line VI : Voi inceta cateva clipe a face galagie, pentru a putea gandi si ma'ntreb, de ce oare avem nevoie de strigate de bucurie ? Eu prefer tacerea, linistea. Sunt prada unei profunde suferinte sufletesti a carei vindecare depinde de tine. 
                Line VII : Ce interesant este sa fac turul celulei mele si sa scot strigate de bucurie, producand o mare galagie. Insa din nefericire, strigatele acestea nu pot fi prea puternice. 
                 Line X : Imi amintesc de doua vechi legende chinezesti. Se istoriseste ca, odata, un pictor celebru a zugravit pe un perete un peisaj magnific care cuprindea si'o pestera. Cand a terminat pictura respectiva, a intrat in pestera fara sa se mai fi auzit vreodata de el. O alta legenda evoca un artist care pictase un lac cu trestii, in mijlocul carora a pus un pestisor. Acest pestisor a inceput sa inoate in lac, tot asa plin de viata si voios ca si ceilalti confrati. 
                 Tot ce se creeaza sau se evoca in gandirea cuiva, poate deveni realitatea in care, la un moment dat, persoana respectiva intra, traieste si dispare. 

Volume I,

                Iubita mea. O supriza pentru toti datorita incomparabilei sale pieli delicate, dar mai ales o supriza chiar pentru ea insasi, pielea surprinsa de propria placere, uimita ca este atragatoare, neteda, parfumata. Nu se place, nu se merita pe sine, doreste sa fie alta, altcineva. Nu se simte bine'n pielea ei. De ce ?
                Eu, care'am trait cu ea nici doua saptamani, as vrea s'alerg s'o'mbratisez din nou, s'o simt inca o data si s'o asigur ca poate fi iubita, cu pasiune, dar pentru ea insasi, caci pasiunea dupa care umbla nu o excludea pe ea, insa ocaziile trec.
                Imaginea ei dar si vocea ei, miscarea, frumusetea si tineretea ei nepietoare. Moartea va fi invinsa si justificata, odata cu regasirea iubitei mele. Mereu uniti, pana la moarte, tu si cu mine, nedespartiti. 
                Numele ei invoca un fel de ambiguitate straveche. Precum o zeita nocturna, o luna ce'nseamna metamorfoza, plina la un moment dat, iute ajunsa la jumatate, apoi ca o secera de argint pe cer, acoperita. 
               Povestirea noastra incarcata de catre pasiunile timpului se frange pe sine caci niciodata nu atinge perfectiunea ideala a ceea ce se poate imagina. Nici nu'si propune asta, deoarece daca vorbele si realitatile s'ar suprapune, lumea s'ar ispravi, universul n'ar mai fi perfectibil, pur si simplu pentru c'ar fi perfect. Literatura este precum o rana prin care apare necesarul divort dintre cuvant si lucru, si tot sangele ni se poate scurge prin acea fisura. 
                Impreuna pana la sfarsit, la fel de uniti ca la'nceput, ne'amintim de clipele frumoase si fericite pe care le'am smuls amandoi din latenta misterioasa a lumii. Cerem robia fericirii si'ascultam doar glasul reticentei tainuite, palpitul nevazut care apare la final pentru a anunta adevarul cel mai temut, iremediabila savarsire a timpului pe pamant.  
                Nu stiu sa iubesc. Sunt incapabil sa iubesc. Scriu aceste cuvinte, pentru a'ti da dreptate. Nu stiu sa iubesc. Sunt incapabil sa iubesc, 

Copilarie...



Acum ma gasesti cu pete de cer, innoptat, pe chip si cu adancimi de ocean in ochi, caci am stins lumina soarelui ce batea din inima pana in crestetul capului meu. Mi-a fost atat de greu sa renunt la ce-mi apartinea; copilaria, careia inca incerc sa ii scriu un final frumos, asa cum merita, dupa ce mi-a fost alaturi atatia ani. Zambete si lacrimi de copil am mai pastrat, caci mi-au ramas tatuate pe retina ochilor mei verzi si pe buzele mele trandafirii, si mi-e atat de greu sa renunt la ele, sa le sterg, incat le voi strange mereu in brate si accepta asa cum sunt ele, pentru totdeauna. Mi-au mai ramas si pielea fila desi, incet incet se-aspreste si se-ntuneca la culoare, si culoarea parului, caci el nu a ramas la fel de lung ca la-nceput, ci-a tot crescut, trecut cu timpul. Mi-a mai ramas si cate-un fior de nebunie copilareasca, de dorinta de-a ma juca, de dorinta de-a visa fara teama si fara-ncetare, de dorinta de-a mai spera fara a fi dezamagita si de ideea ca va fi mai bine; doar cate-un fior, caci cu trecerea timpului am realizat cat de mult pot sa doara aceste scantei de idei ce trec prin sina spinarii, pe neasteptate, si nu-mi mai place la fel de mult.
Mi-ar placea sa mai pot lua copilaria de mana si sa ne jucam in noroi, visand la forme de pe cer si numarand avioane ce zboara. Dar am uitat-o undeva, pe drum, intr-un coltisor din inima mea, si de atunci nu mai vrea sa iasa, caci am abandonat-o; fara sa vreau. Si ma pedepseste aruncandu-mi cate o raza de soare prin ochi, facandu-ma sa cad si sa ma lovesc, atunci cand chiar am nevoi de vedere, si-mi smulge bucati din vise, si le peticeste cu cele mai frumoase amintiri ale mele, aratandu-mi ca nu le voi mai avea niciodata fiindca am renuntat la ea.

Mi-e atat de dor de…



Ape line ce curg prin minte de aur subtire si cantec de pasare
ce canta iubire cu cioc si din cioc aruncand un fir de iarba de pe carare.
Tare luminata era de soare de aur ce aur arunca in umbra uitata intr-o lunca
vestejita si topita de cantec de pasare ce nu mai mananca.

Ochi de smarald furat din curtea plina cu flori de primavara
intarziata si obosita de gargarite ce zboara in zborul cel lin ca prima oara.
A fost brusc ametit de flori de primavara otravita de vreme
si asteptarea ce arde carbunii ce-au fost odata ochi de smarald de poeme.

Buzele lunii mintind soarele ce arde cam tare cand norii dispar
de sparg avioane si rasete de copilasi ce-alearga in numar impar.
Apar licariri de lumini de stele ce soptesc cu buzele umede
de ploi si tacerea unui sarut de soare lunar ce piere repede.

Ceasul stricat si pasii sacadati facuti spre iesirea din visul intunecat
de vorbele calde ale frumosului zambet de iubirii ce doare neincetat.
Privea brutal catre chipul calm si ochii limpezi ai unui fluture
zburand catre nori ca o pana de vultur prins intr-un cer ce pazeste prada de pe-un munte.



Si cu ochii plini de lacrimi grele-ti spun ca mi-e dor...



Celestial...



       In incercarea mea, fara de rost, in a cuprinde lumea cu o mana si a arunca-o printre stele, unde este frumos si cald si bine, mi-am intepat degetele in tepii trandafirilor ce inca n-au inflorit in gradina, dar care au scufundat, in parfumul lor, sentimentul stravechi de dezamagire din ochii verzi ai ierbii. 
       Si asa, cu mainile pierdute undeva printr-o galaxie ce nu mai exista de mult, caci a suferit o implozie si a dat nastere unor mingi de foc, caut orbeste un stalp sau o silueta ce ar putea semana cu cea a lumii, pentru a mai incerca inca o data sa o arunc undeva, printre stelele stralucitoare de sub picioarele batatorite ale gandurilor lor.
       Iar asa, cautarea mea va ramane pentru o perioada indelungata, neterminata, caci oricat de multi stalpi sau siluete voi cuprinde cu ochii din palme, degetele mele nu vor simti niciodata caldura existentei lumii ce ma inconjoara, caci nu sunt indeajuns de lungi pentru a o imbratisa asa cum merita si asteapta, de atata timp.
       Si din aceasta cauza sper ca, odata ce-mi vor creste clesti din degete si voi reusi sa o strang, lasand-o fara suflare, in timp ce stelele ii vor sorbi esenta, ma va ierta, pentru ca i-am prelungit asteptarea.

Dezghet...



  Te cuprind si te ard cu ghiare de foc
Violent te sfasii pana nu mai pot
Iti mut mintea din loc in loc
Si te ademenesc cu antidot
-dar...

  Inghiti usor, picatura dupa picatura
Otrava, venin, cianura
Neliniste, durere, confuzie mare
Caci am sarutat buzele tale arzatoare.

  Te ademenesc in tacere de gheata
In plasa te-am prins imediat
Si-ti ofer speranta de viata
Desi ai sufletul curat
-eu te-am lasat...

Viitorul meu iubit...



Viitorul meu iubit
Nu te pierde pe carare
Ca de mult eu te-am pandit
Si sunt atat de nerabdatoare.

Un fir din vis sa-ti fur tiptil
Ca un fior sub coasta
Un zambet de copil fragil
Ce vede pentru prima oara, mare-albastra.

Viitorul meu iubit
De-as putea in vorbe goale
Sa-ti dau sufletul meu mic
Sa-ti cante vesel, cu vioare.

Un mic fragment de bucurie
Sau poate o balada doar
Sa-ti umple trupul doar de fericire
Pentru un moment macar.

Viitorul meu iubit
Sa te prapazi din ori-si-care
Motiv mai aspru sau deosebit
Eu am sa rup durerea mare
-pan' la nimic.

Amor adolescentin, savurat din plin,

                Si totusi necajita, suparata pe mine, razi si ... (1) neincetat, insa ochii'ti stralucesc, de zici ca's plini de ... (2). Cumva le faci pe'amandoua, in acelasi timp, negrait de frumos iar eu ma pierd in a ta pupila, cand se scalda'n razele de ... (3). 
              Tare curioasa esti, asculti cu ochii si cu ... (4) iar urechile bine tu le ciulesti, cand dintr'o umbra de suras rasari tiptil. Dar eu's atent si rabdator, caci te pandesc prelung si ... (5), asteptand sa vad cum se'ncheaga sub privirea unui vis, figura ta, pe apa unui lac, in umbra limpezita de ... (6). 
               Cu ochi halucinati de dor, precum muntosi colosi de ... (7), eu te privesc, te'adulmec, te doresc. Plutind pe apa, leganat de freamatul nocturn de ... (8), si cu sufletul marit, precum un bolnav cu privirea atintita catre luna, te caut in natura, ... (9). 
                 In final deci ce ramane ?, de nu un mic ... (10) ce lin si treptat sta sa se refaca ce mie'n spirit mi'a'nflorit. De'o feerie rece siderala, fasii de lumina cauta gandind, precum reci comete dincolo de vid, sfarsitul lumii unde rar se sting si se'aprind, primele iubiri de ... (0). 

Martisor,

                    Si cam asa suna Simona, : in ceasul inserarii ea se pierde in pustiirea de noiembrie, sub ramurile putrezite, de'a lungul unor ziduri mancate de vreme, pe unde'a umblat candva, cufundata'n blandul cant de lira al nebuniei sale. 
                   Fruntea'i sangereaza'ncet, stravechi legende si misterioasa talcuire a zborului de pasari. Cat de lung este timpul, cand te afli printre morti, dar iti ocrotesti si pastrezi copilaria de'o sporita liniste'n vederea trezirii viitoare. Asezata astfel in propria'i liniste, tu obosita de timpuriu, traiesti. 
                 Linistita infloresti, pe ambele ploape a iubirii, ochi de smarald ai inceputului, rabdare'ntunecata a sfarsitului. Luntre de'aur, Simona, inima ta se leagana pe ceru'nsingurat. 
                 Esti sora a unei furtunoase melancolii. O luntre tematoare se scufunda sub ale tale stele, sub chipul tacut al noptii. 
                  

De Antro Nympharum,

               Stiu iubito, de'atata drum esti ostenita, si sa te prabusesti de'acum esti gata te'opresti, arunci asupra mea privirea ratacita,
ce nu asteapta nicidecum rasplata si iar pornesti spre linistea finala, presimtita, si eu ,sub masca efemera, ca si tine ascund doar suferinta si tristete, dar le'nving, si le'ngrop adanc in mine.
               Priveste'ma, mai sunt in stare de tandrete, mai cred in rostul zilei care vine, opreste'te, nu te'ndrepta spre valea seaca, unde iubirea se pierde'n veci, pe sine, si orice suferinta se'nneaca. Mai stai si'asteapta, depinde doar de tine, depinde doar de noi, ca oboseala sa ne treaca.
                 Chiar si numele de mi'l confunzi cu'a ta durere, acum nu face ,te rog ultimul pas, caci dincolo de el, iubirea noastra piere, si vine, nechemata, ora bunului ramas. Opreste'te, speranta mea te cere,
stiu, esti obosita si nu mai poti sa plangi, ti'ai daruit iubirea toata, toata, si'n loc de certitudini, chimere'n brate strangi, si sufletul iti este rupt, amar pe roata si totusi eu, iubito, te rog sa nu te frangi.
                   Ca eu sa simt, profund, toata durerea ta, alerg spre tine, te'nlantui in priviri, asculta, opreste'te, asteapta, nu pleca. Voi dezlega misterul pierdutei fericiri, pentru ca tu, fetito, sa redevii a mea. Iata, priveste, eu ma misc, spre tine vin acum, intinde'mi mana sa te pot ajunge, sa'ti inund tacerea cu'al amintirii fum, si glasul meu, tristetea sa'ti alunge, de poti si vrei, ma iarta, si'opreste'te din drum.
                  Sa nu crezi ca exista piscuri mai frumoase,decat ale iubirii strabatute, nici ape mai adanci, cu unde racoroase, decat acelea, noua cunoscute. 
                  Post'durerii, vin sarutari duioase, de'am putea sa trecem spre viata, inapoi, trecutul, este santinela treaza, s'alegem viitorul, este loc pentru amandoi, si singurul in care, speranta ne urmeaza.
                In singuratatea mea , este tot mai bine'n doi, si nicaieri nu'i ca acasa, nu ca'n ale tale brate.

Memorial sacrifice II,

                                      Ante scriptum : 
                 Exista doua forme de cunoastere : intelectuala si spirituala, deci daca le'am putea dezvolta pe'amandoua, este cu'atat mai bine. Nu trebuie sa uitam ca natura insasi, adica inteligenta cosmica are punctul ei de vedere asupra evolutiei omului : ea a planuit dezvoltarea fiintei umane in cele doua sensuri spre materie si spre spirit. 
                 Dar cum este foarte dificil de dezvoltat cele doua parti in acelasi timp, ea a dat omului secole si milenii pentru a lucra intr'o singura directie, lasand cateva cai deschise in cealalta, pentru a nu'mpiedica evolutia sa spirituala. Ergo pentru epoca actuala, spiritul cosmic a decis a permite oamenilor de'a se dezvolta in domeniul senzatiilor, a vederii, a auzului etc. El ii lasa pe oameni sa coboare in materie pentru a o poseda, a o atinge, a o explora, a o cunoaste si mai cu seama, pentru a lucra cu ea.
.........................................................
                 Putem de'asemenea sa comparam aura cu atmosfera care'nconjoara Pamantul. Pamantul poseda o perdea de protectie, pielea sa. Ea este un pic mai "ingrosata" ca a noastra, este adevarat, dar joaca exact acelasi rol. Gratie atmosferei sale, Pamantul evita multe pericole precum toate corpurile spatiale, dezintegrate, radiatii cosmice, ce'ar putea fi mortale pentru noi. 
                 Prin intermediul aurei noastre, se produce un schimb neintrerupt intre noi si fortele naturii. Toate influentele cosmice, planetare si zodiacale care se deverseaza constant in spatiu, vin pana la noi, si dupa calitatea aurei noastre, dupa sensibilitatea sa, puritatea si culorile sale primim o anume forta sau nu. Aura reprezinta, ergo, antenele noastre, un aparat care capteaza mesaje, unde, forte ale corpului terenal, pentru ca acestea nu sunt suficiente pentru a forma aura.
               Aura este mai complexa, este o combinatie a tuturor emanatiilor a tuturor corpurilor subtile, si fiecare dintre ele, prin emanatiile sale, adauga noi nuante. Corpul eteric al omului formeaza o aura care penetreaza aura corpului fizic si aceasta aura a corpului fizic si eteric arata sanatatea si vigoarea sa. 
               Corpurile astrale si mentale, prin activitatea lor, sau inertia lor, calitatile, sau defectele lor, adauga alte emanatii, alte culori, la aura de mai sus, ergo dezvaluind natura sentimentelor si gandurilor omului. 

Cancionero y romancero de ausencia,

                Viata te invata mereu iar eu am ocolit raspunsul la intrebarile cele mai simple, dar platesti nepasarea intotdeauna cu suferinta, aproape de nesuportat, si caut vinovatul, intotdeauna altundeva, prelungind agonia egoismului idolatrizat
                Refuz sa cred ca totul imi este dat si nu vreau sa ma bucur, urmarind himera dupa himera de la o zi la alta, de la un gand la altul,de la o viata la alta, de la un univers la altul,de la un mister la altul, pana la infinit.
             Am lasat inca o data sa treaca'n nefiinta clipa, in care m'as putea privi, singur'n oglinda ce m'arata asa cum sunt, preferandu'le pe cele care deformeaza, pentru a ma amagi inca o data si a mai hoinari prin labirint.
               Ma fascineaza culorile, de asemenea umbra, cautarea fiind din ce in ce mai anevoioasa, ademenit de farmecul nuantelor necunoscute din rafinatele amestecuri de rau si de bine, incorsetat de spasm, de senzatii, de nou.
              Te'am cautat, fara sa stii, in orice gand peregrin, cu disperarea celui ce n'a vazut niciodata, de unde izvoraste iertarea, lumina, iubirea, purtandu'si vie rana din suflet, nevindecata,
prin galaxiile contorsionate de spatiu si timp.
                 Cata tristete este'n lume, am spus de'atatea ori, continuand ceea ce parea sa fie viata mea grea, fara sa vreau sa renunt la nici unul din gandurile ce m'au aruncat in valtoarea de fapte amare, n'am vrut decat sa traiesc mai departe la fel.
               M'am ratacit alergand prin intortocheatele carari ale disperarii, hranindu'mi cu imagini bolnave visele de cosmar, sau nazuind spre mai mult, spre mai bine, fara sa banuiesc cat de aproape sunt eu de tot ceea ce'a fost dintotdeauna al tau. 
                Te iubesc !

Memorial sacrifice,

                 Spiritul uman este obligat sa coboare, din ce'n ce mai profund, in materie, pentru a o cunoaste, pe punctul de'a pierde toate amintirile patriei celeste, unde traia in trecutul indepartat. Dar cunoscand din ce'n ce mai bine materia, spiritul a facut numeroase achizitii, incepand sa'si domine materia lui proprie. Numai o mica minoritate este capabila de'aceasta, dar pentru om, scopul existentei terestre, este de'a cobora in corpul fizic ca sa intre in posesia facultatilor sale si sa le utilizeze pentru a lucra asupra lumii exterioare.
                  "Spiritul uman coboara in materie" in sensul ca, se instaleaza in corpul fizic, pentru a'l lua in posesie, pentru a'i deveni stapan. Tot ceea ce exista, oamenii, animalele, plantele, si chiar pietrele, emit particule, produc emanatii, si aceasta atmosfera fluidica, subtila, care inconjoara orice lucru, o numim "aura".
                  Evident, ea nu este vizibila, cu exceptia clarvazatorilor, multa lume nici nu stie ca exista. Aura este, acest tip de halou care inconjoara fiecare fiinta umana, cu diferenta ca la unii este vasta, luminoasa, puternica, poseda vibratii intense, in timp ce la altii, din contra este mica, stearsa si urata. 
                   Putem compara aura cu pielea. Cunoastem importanta pielii pentru corpul fizic. Ea are numeroase functii, de protectie, contra substantelor nocive, de schimb, caci absoarbe si elimina, insa important este faptul ca'i organ de simt, caci prin intermediul ei simtim temperatura, contactul, durerea etc. 
                 Aura poseda aceleasi functii ca si pielea. Putem spune ca este "pielea sufletului", ea este cea care'l imbraca, care'l protejeaza, care'i da sensibilitatea, si'n final, ea este cea care permite sa lase sa treaca curentii cosmici care permit schimburi intre sufletul uman si toate creaturile, pana la astre, intre sufletul unei creaturi si Sufletul Universal. 
....................................................

Hazy..


Te-am prins in palme, te-am adulmecat,
Te-am intins pe ape, te-am aruncat.
In somn te-am visat si rece te-am pastrat,
Te-ai spart cand te-am dat ca un cadou furat.
Te-am stins cu un ac, te-am ars usurel,
Te-am strans fara sa tac, te-am inchis; mititel.
In zare te-am suflat si noapte-ai colindat
Cand sub pat te-am scapat si praf am lasat.
Te-am scris pe-un copac, te-am taiat uniform
Te-am si mancat, te-am baut; cloroform.
Strapuns ai ramas, sub perna sufocat
Si te-am atras, magnetul te-a leganat.

Te iubesc, cu-adevarat !

Pistruiato,

               Exista o femeie. Ma uraste. "Umbra", asa'mi zice ea. De exemplu, stam cateodata si vorbim si'mi zice "iar dai tarcoale, umbra ?", iar alte dati imi spune "umbra, mi'ai gresit !". Uneori stiu ca glumeste, folosind acelasi cuvant, astfel "imi arunc umbra'n fata". Desigur, acesta sunt eu, caci, la mine se refera. Gluma nu'neamna neaparat si veselie, dar, daca'i vesela se'ntampla sa chiuie : lumea umbrelor.  
             Trebuie sa'mi asum si asta. In schimb, daca'i indispusa, de exemplu daca refuz sa'i vorbesc, sau refuz sa'i raspund la bunele'ntrebari, sustine c'as fi copacul din cauza caruia nu vede padurea. Dar eu ma tin scai de ea. Daca'si deschide gurita, a..a..a..a, mi'o deschid si eu. Daca se'aseaza undeva, poi ma ghemuiesc si eu langa ea. Daca scoate la iveala un ras timid, ii imperechez si eu unul. Daca'si coboara genele, incep a tremura, abia perceptibil. Daca'si ridica bratul, fac si eu gimnastica. Daca exista un perete gol, stie sa imite cu manuta, un iepure, sau un vultur. 
                O doresc, sincer chiar o fac, insa treaba scartaie, merge cam greu, caci, ne'am impotmolit. Uneori sunt mai aproape de ea, iar alteori sunt mai departe, dar asta inca nu'nseamna nimic, trebuie sa joc dupa cum imi canta, sa fac plecaciuni in jurul ei, inaintea ei, sub ea, in spatele ei. In relatia noastra, exista un anume, flux'reflux. Ma repede cu'o voce tunatoare, de altfel, daca simte c'o doresc, daca'mi adulmeca dorinta, se linisteste. Dorinta mea nu'i trezeste dorinta, dimpotriva, posesiunea o calmeaza. 
              Se'ntampla sa nu'mi poata vorbi liber. Motivele pot fi diferite, fie legate de familie, fie de locul de munca. Tatal ei nu ma poate suporta, sustine ca "munca" mea, este un joc, al umbrelor, adaugand ca as fi partea "intunecata" a propriei mele persoane, ca "intunec", de exista cuvantul, viata ficei sale etc. Un batran senil, si nedrept as spune. As spune daca n'ar fi, un tip simpatic, echilibrat, un barbat carunt. In asemenea situatii, a mea femeie, isi ingroasa vocea, ca sa nu se dea de gol, si mi se adreseaza cu'o indiferenta atat de stridenta incat mi se strange inima. Mi'este frica sa n'o pierd, as face orice pentru ea, tot ce'mi cere. 
               Exista o femeie. Ma uraste. Ma vrea. Ma suna tot timpul, imi lasa mesaje. Este extrem de ocupata, ma suna intotdeauna, nu pot vorbi liber, imi sopteste uneori. 
               Exista o femeie. Ma iubeste. Ma suna si'mi rosteste numele. Imi repeta numele precum un cuvant magic. Luni in sir. Nici nu stiu cand are timp sa doarma. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. Se lupta cu trecutul, mai exact cu trecutul individului. II place sa sarute, o cuprinde o veselie dezlantuita, zambeste, rade, necheaza, toate fiind variante de sarut. "Imi place'atat de mult !", imi chicoteste'n gura, "Inca, hai, inca un pic !". Limba i se'ntareste, aproape ca'mi sparge cerul gurii, un potop de triluri acolo'n intuneric, in intunericul meu. Saruturile se plimba de ici'colo pe ea, pe curbura frumos bronzata a gatului, pe pometii obrajilor, nas, orbite. Saruta, ma atinge si desfac si coaste. 
                 Exista o femeie. Ma iubeste. Dupa parerea mea, este englezoaica. Ne straduim sa descoperim in celalalt caracteristici nationale. Din pacate nu cunosc, nici pe departe nu cunosc, suficient de bine istoria Angliei, exista in mine doar cateva imagini "britanice", la modul general, iar in aceste banalitati caut puncte de sprijin. Ma straduiesc s'o plasez intr'un anumit context, intr'un "cliseu" national, dar nu prea tine, pentru ca'n realitate contextul ei este trupul meu. Patria ei nu'i patria ei, ci trupul meu. Din cauza asta, atunci cand o iscodesc in taina, in fata ochilor mei nu apar imagini din tara ceaiurilor, ci eu insumi, intotdeauna ma vad si pe mine, imi vad coapsele, despre care putem afirma cu tot curajul ca sunt musculoase, alta data'mi vad buzele'mi umede, degetul. Timp indelungat, luni de'a randul, a negat ca simte si ea la fel cand ma priveste. 
               Exista o femeie. Ma iubeste. Stie sa faca bine dragoste. Mai pe sleau, mai energetic. Ar fi greu de spus "de ce ?", sau dimpotriva, ar fi usor ? De ce ? Poi de'aia ! Sunt si altele care'si domina astfel muschii, si altele stapanesc acea gratie a indecentei, care nu sperie, ci contamineaza, nu'i unica nici in privinta veseliei care'i clipoceste din trup, la fel cum si altele poseda acea capacitate de metamorfozare, care'i in stare sa schimbe pe neasteptate aceasta veselie'n drama. Totusi, asa cum sta tolanita peste mine, incordata intr'o frenezie linistita, sau eu cum ma zbat neputincios in ritmul infinit al oceanelor, prins in "clestele de marmura a coapselor ei". Tot timpul cat suntem impreuna, exista doar bucuria, bucuria indeparteaza totul, nici eu nu mai exist, nici ea nu mai exista, ci doar aceasta simpla jubilatie. Din cauza aceasta, nu trebuie sa ma gandesc ca totul se va termina in curand. 
                Exista o femeie. Ma uraste. II este dor de mare, de crepusculul luminos, revarsare de lumina, nici intunecat, nici luminos, amurg etern. Se tot fataie de colo'colo pana gaseste marea, ii place cand aude vantul. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. Iubeste natura. Vorbeste intr'una despre lume, despre minunea naturii, despre ordine si armonia existente acolo si despre frumusetea care exista in noi, adica despre ingemanarea dintre dipa si eternitate, desi a recunoscut ca in asemenea momente se gandeste la un "Dumnezeu", numai ca n'are curajul sa'l "numeasca". 
               Exista o femeie. Ma uraste. Are ochii verzi, ca ai mei, si pentru c'ai mei sunt ca ai mamei mele, ma uit la privirea ei, de parca as fi ajuns acasa. De la distanta, are trup ca de fetiscana, de aproape, este ca o argilarie. Bratele'i sunt late, buzele zmeurii. Ma ameninta fara'ncetare. 
              Exista o femeie. Ma iubeste. Ma linisteste tot timpul, te rog sa ma crezi, imi spune de exemplu "Nici vorba sa te urasc !". Daca vede ca sunt foarte deprimat, imi spune sa nu ma pierd cu firea. Pe mine chiar ma linisteste afirmatia aceasta, indiferent daca am fost eu sau nu ingrijorat inainte. 
                 Exista o femeie. Ma uraste. Tot timpul imi da papucii. Ma trimite la plimbare. Ma arunca. La fel ca pe'o lamaie stoarsa. Suntem foarte ocupati. Adevarul este ca n'am considerat o catastrofa faptul ca trupurile noastre nu sunt devorate de focul pasiunii, si lipsa de'ntuziasm poate genera scantei frumoase. De altfel, mie'mi place si daca stau numai intins langa ea, daca'mi atarna mana in poala ei. Ea nu despre asta vorbeste, ea vorbeste despre tot, vorbea despre tot, insa eu ii imping mai sus coapsa. Coapsa zvelta, de altfel. "A fost frumos, a durat ani la rand", spune. Fara sa scot niciun cuvant, ii intorc trupul catre mine, bustul ei, de altfel. Ar fi si bun, daca n'ar exista gandurile astea obscure despre tot. 
                Exista o femeie. Ma iubeste. I'am propus sa'mi dea papucii. "M'am speriat !", imi povestise mai tarziu, "deja mi'era teama de ce'i mai rau". 
                  Exista o femeie. Ma iubeste. Este pistruiata si'are un nas mare. Fata ii este presarata cu pistrui, cu "binecuvantata roua aurie a Soarelui". Original, ii displaceau, dar lucrurile s'au schimbat. A'nceput s'admire aceste pete minuscule, se minuneaza de parca ar fi fost vorba de un mesaj secret, cifrat. I'am numarat pistruii, chiar de nenumarate ori, dar niciodata nu mi'a iesit acelasi numar. 
               Exista o femeie. Simte pentru mine, ce simt si eu pentru ea, ma uraste, ma iubeste. Cand ma uraste ea, o iubesc eu, cand ma iubeste ea, o urasc eu. Altceva nu exista. 
               Exista o femeie. O urasc, sau cam asa ceva. 
               Exista o femeie. Evident ma iubeste dar poate ar fi mai bine daca m'ar si ura, acesta lucru ne'ar uni mai tare. 
              Exista o femeie. Ma iubeste. Ma iubeste din ce'n ce mai putin si ma doreste din ce'n ce mai mult. Altadata cand o inghesuiam in perete, se deschidea de la sine. Acum nici macar nu trebuie sa ma misc, pentru ca ma si primeste. Daca inspir aer, trebuie sa'l fur din gura ei. Intr'una din zile, i'am gasit si caninul in gura mea. Sunt un saman. Ma pot defini din ce'n ce mai greu. 
              In a mea femeie, se afla si romantica si realista, ca orice femeie care este iubita are cel putin noua'zeci si sapte de ipostaze iar barbatul care iubeste femeia, ii creeaza, pe rand, zeci de chipuri. 
               Intre iubire si ura, este uneori o diferenta atat de mica, incat cateodata le combin pe'amandoua doar pentru'a forma, cea mai placuta experienta a vietii mele. Iti multumesc, 

Simona III,

              Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. De si'ar aminti vreo albastra salbaticiune de'a ei carare, de armonia anilor ei de duh. Ceea ce, inauntrul anilor, tine de duh este determinat pornind de la albastrul noptii care asfinteste asemeni unui duh. Cat de grav este chipul de hiacint al asfintitului. 
             Asfintit de duh, tacuta se iveste la marginea padurii. Salbaticiune intunecata, domol pe colina se stinge vantul de seara. Plansul de mierla amuteste, iar flautele blande ale toamnei, se pierd in padurea de trestii. Leganat de norul cel negru, plutesti imbatat de seve de maci, pe'ale noptii helesteu. Pe cerul de stele, si glasul lunar al surorii rasuna mereu, prin noaptea de duh. 
               Cerul de stele, este figurat in imaginea poetica a helesteului noptii. In adevarul esentei sale, cerul noptii este chiar de helesteu. Apele, cand negre, cand albastre, ii arata omului propriul sau chip, privirea sa care iese in intampinare, insa in helesteul nocturn al cerului de stele, apare albastrul asfintitului, care insoteste noaptea de duh. Stralucirea ei degaja racoare. 
              Aceasta lumina plina de racoare provine din stralucirea Lunii. Jur'imprejurul stralucirii ei, palesc si se racesc chiar si stelele, dupa cum spun vechile versuri grecesti. Totul devine "lunar". Strainul ai carui pasi strabat noaptea se cheama "Selenar". Aude "vocea lunara" a surorii, care rasuna mereu prin noaptea de duh. 
                 El o aude atunci cand, in luntrea lui, care mai este inca o luntre "neagra", si care abia de este luminata de aparitia aurie a strainului, incearca sa'i urmeze pe aceasta in calatoria sa nocturna pe helesteu. 
               Suflet albastru, peregrinj intunecat, de ce n'este drag, de ceilalti ce de curand ne'a separat ? Te doresc !     
                

Simona II,

               Enorma este tacerea in piatra. Piatra este masivul durerii. Roca strange laolalta adapostind in miezul ei de piatra, elementul care imblanzeste si care, durere fiind, poarta in ceea ce este esential, aducand cu sine linistea. "De albastru", durerea se scufunda in tacere. Confruntata cu albastrul, fata salbaticiunii se retrage in sfera blandetii. Caci sfera blandetii este, urmand cu vantul indeaproape, ceea ce strange in chip pasnic.  
               Blandetea transforma invrajbirea, preschimband ceea ce este vatamator si pustiitor in starea de salbaticie, in durere domolita. 
               Doar cate unii, dintre cei peregrinand astfel ajung in fata portii pe cai intunecate. Oriunde si oricand fiinteaza, albastra salbaticiune a parasit configuratia de pana acum a esentei omului. Omul decade in masura in care'si pierde esenta, adica in masura in care esenta se deterioreaza. 
                O intruchipare a omului, alcatuita din reci metale, noaptea si spaima scufundatelor paduri si a salbaticiei pustiitoare a animalului, vanutul incremenit al sufletului. Intruchiparea omului a carei esenta este deteriorata se afla expusa torturii a ceea ce este pustiitor. Salbaticia torturii nu este strabatuta de stralucirea albastrului. Sufletul acestei configuratii umane nu este batut de vantul sacrului. De aceea el nu poate sa porneasca la drum. Vantul insusi, suflarea zeului, ramane de aceea insingurat. 
               Mereu rasuna, lovindu'se de negre ziduri, suflarea insingurata a zeului. Te ador !

Simona,

                Un buchet de albastrele este noaptea, un bland buchet. Drept care si albastra salbaticiune se mai cheama "sfioasa salbaticiune", "blandul animal". Buchetul de albastru strange laolalta in strafundul legaturilor sale profunzimea sacrului. 
                 Din inima albastrului straluceste sacrul, invaluindu'se totodata in intunericul care emana acest albastru. Sacrul ramane neclintit in timp ce se sustrage. El isi daruieste sosirea pastrandu'se in sustragerea care insoteste aceasta neclintire. 
                 Luminozitatea adapostita in intuneric este albastrul. Luminos, adica limpede, este la origini, sunetul care cheama provenind din spatiul adapostitor al linistii si care, deci, apare in luminozitatea sa.  
                 Albastrul se limpezeste in luminozitatea sa, rasunand melodios. Albastrul intunericului straluceste in luminozitatea lui limpezitoare. Pasii strainului rasuna melodios prin noaptea de'argint, stralucitoare si sonora. 
                O alta poezie spune : "Chipul unui animal incremeneste de albastru, de sfintenia sa". Albastrul nu este o imagine menita sa exprime sensul sacrului. Datorita profunzimii lui care strange laolalta si care abia in invaluire isi dobandeste stralucirea, albastrul este el insusi sacrul. Confruntat cu albastrul si totodata determinat de atata albastru sa se retina in sine insusi, chipul animalului incremeneste, devenind fata salbaticiunii. 
                  Incremenirea chipului animal nu este incremenirea a ceva ce'a murit. Incremenind astfel, chipul animalului capata o concentrare. Expresia sa se'aduna pentru ca, retinandu'se in sine insasi, sa priveasca, asteptand venirea sacrului, in "oglinda adevarului". A privi inseamna, a patrunde in sanul tacerii pentru a gasi acolo adapost. 
                Enorma este tacerea in piatra. Te iubesc !
...........................................................................

Luna este o doamna atat de cruda,

                  Il previn pe cititor ca nu am nici un amestec in compunerea insemnarilor care urmeaza si ca ele mi'au parvenit in niste imprejurari stranii si catusi de putin placute
.......................................................
                   este mult timp de cand Leibniz citind faimoasa maxima scolastica potrivit careia nu exista nimic in intelect care sa nu existe mai inainte in simturi ii adauga acest corectiv capital cu exceptia intelectului insusi reasezandu'ne astfel activitatea gandirii pe prima treapta a posibilitatii noastre de a percepe semnele psihologia contemporana numeste proiectie interpretarea la care intelectul nostru supune fiecare semn perceput si care ar ramane de neinteles pentru noi in absenta acestei traduceri Alberti la vremea sa recunoscuse acest fapt in cazul artistului fiecare nou mesaj este interpretat printr'o grila de repere strict personale de altfel se pare ca pentru a caracteriza aceasta operatiune termenul de simpraimpresionare care gratie cinematografiei ne'a devenit familiar ar fi mai evocator decat cuvantul proiectie el ne'ar face sa'ntelegem mai bine natura retroactiva a acestui palimpsest de imagini ce reinvie dedesubtul oricarei noi perceptii o senzatie veche reaparuta in mod instinctiv pe scurt nu putem intelege nimic din ceea ce nu evoca vreuna dintre amintirile noastre nu putem admite niciun lucru inainte de'al putea apropia de un precedent conservat in memoria noastra ganditorii din toate timpurile au repetat'o neobosit cunoasterea noastra depinde de o reminiscenta spune Platon cuvantul durere nu incepe sa insemne ceva decat in momentul cand reaminteste memoriei noastre o senzatie pe care am mai incercat'o spune Diderot nu vezi decat ceea ce cunosti spune Goethe nu putem admite existenta unui lucru daca nu'i putem atribui o semnificatie spune Cassirer aceasta coincidenta a doua experiente indepartate a redescoperit'o Proust largindu'i insa campul de aplicatie pana la a confunda doua ambiante geografice si sentimentale doua momente si doua locuri din viata sa pe care i le'au readus in minte aroma madlenei de la Combray si contactul cu pavelele inegale de la San Marco orice senzatie readuce astfel la suprafata constiintei o schema mentala uitata un semn ce corespunde unei impresii deja incercate ceea ce permite clasarea acestui semn intr'un ansamblu tematic al memoriei si in consecinta recunoasterea si acceptarea lui Gombrich a calificat operatiunea aceasta cu o vorba a descifra un mesaj inseamna a percepe o forma simbolica

μιμεῖσθαι,

                   Stim datorita experientei noastre, ca ideile si sentimentele noastre nu pot fi transmise direct si intuitiv decat in circumstante exceptionale. In general suntem obligati sa imprumutam mijloace de expresie, mijloace simbolice care, daca ne straduim sa le reducem la un element comun, se vor transforma intr'o combinatie de gesturi. 
                Luam cunostinta, intr'adevar in mod curent, de opozitia dintre oamenii faptei, ce muncesc manual, vin in contact cu materia neinsufletita sau vie, o amelioreaza sau o transforma, si oamenii ce'si fac din vorbire o meserie pentru a'i conduce pe ceilalti, ce traiesc din cuvinte si din simboluri. 
               Orice gandire se afirma ca artizanala, cu'atat cat si mana. Numai ea este activa in fata pasivitatii "materiei". Sculptorii care'au cioplit pietrele catedralelor nu "gandeau" mai putin profund decat logicienii scolastici. Era aceeasi munca de'ndeplinit, in feluri diferite. Caci orice expresie este superficiala, chiar daca pretinde sa dezvaluie esenta. Cea mai elaborata metafizica se reduce la o geometrie implicita ce materializeaza gandirea, sau mai degraba, se adapteaza la o gandire spatiala dintr'o origine. 
                Totusi, n'ar trebui sa confundam mijloacele cu scopul lor. Atunci cand, la vremea sa, Descartes a redus lumea, printr'un demers analog, la o combinatie de miscari in spatiu si a sustinut ca identifica orice fenomen cu ceea ce nu era decat simbolul sau, eroare numita idolatrie in religie, expresia algebrica a realitatii propusa de el nu era decat o notatie noua si mai comoda, la fel de primitoare ca si hanurile unde fiecare gaseste numai ce'aduce, la fel de putin reveletoare ca si portretele'robot in care fiecare si'l poate recunoaste pe'al sau.
................................................................................
              Deformam fenomenul informandu'ne si vrand totodata sa'l exprimam. Nu putem fi obiectivi fara a ne renega si nu retinem din lucrul luat in consideratie decat ceea ce noi insine masuram din el, in unitati de observator. Orice expresie este personala, si nu le suprima pe celelalte, posibile. Prin reducerea oricarui lucru la miscari eliminam din lume, precum Descartes, ceea ce'i da valoare in ochii nostri, ceea ce ne da putinta sa o gustam, culorile, parfumurile, sunetele sale, savoarea fructelor ei, toata fecunditatea lumii sensible fara de care spatiul insusi n'ar exista.  
.......................................................................
                Spiritul ne este limitat de limba materna. Traieste si gandeste in ingraditura lumii pe care cultura sa o exploreaza si ii permite sa o numeasca. O intrupare mereu noua trebuie sa reinsufleteasca orice expresie general admisa, pentru a fi inteleasa de catre cel ce o primeste, intre notiunea logica spunandu'ne ca orice om este muritor si moartea subita a mamei noastre, exista socul unei revelatii cutremuratoare ce ne transforma ca prin farmec. Este ceea ce'a exprimat magnific acel precursor al existentialismului : "Nu'nteleg adevarul decat atunci cand el devine viata'n mine". 
              Nebuloasa intuitiva a ideii'mama nu se va putea niciodata descompune in simpla logica. Intotdeauna va subzista ceva traditional, anterior, dat "in orice constructie abstracta". "Exista un reziduu intuitiv, cu neputinta de eliminat, care'i da valoare si semnificatie".
              Partea exprimabila si aparenta este, precum aceea a unui iceberg, semnalul de alarma al unei realitati incomensurabile si invizible. 

Tanka,

              "I saw you my love, in that place, silent or blind. Now I'm the one writing the only poem, in the backwards of time."
................................................................................................
             Llega un momento en la vida cuando el tiempo nos alcanza. Quiero decir que a partir de tal edad nos vemos sujetos al tiempo y obligados a contar con el, como si alguna colerica vision con espada centelleante nos arrojara del paraiso primero, donde todo hombre una vez ha vivido libre del aguijon de la muerte. 
             Anos de ninez en que el tiempo no existe. Un dia, unas horas son entonces cifra de la eternidad. 

Pisando sobre tierra con los pies descalzos,

              Cand visez ca beau vin, care imi provoaca o arsura in laringe si apoi ma trezesc cu o tusa, atunci, in momentul trezirii, actiunea visului inceteaza de'a mai avea vreun interes pentru mine. Atentia imi este indreptata acum, numai asupra procesului fiziologic si psihologic, prin care se exprima simbolic, in imagine de vis, nevoia de'a tusi. In mod asemanator, de indata ce filosoful s'a convins de caracterul de reprezentare al lumii, el trebuie sa treaca numaidecat de la aceasta lume la sufletul real care sta in dosul ei. 
             In orice caz, lucrurile stau si mai rau, cand iluzionismul neaga cu desarvarsire existenta ego'ului din dosul reprezentarilor, sau considera ca nu poate fi cunoscut. La o asemenea parere putem ajunge foarte usor, indata ce observam ca, in opozitie cu visele, exista starea de veghe in care avem posibilitatea sa intelegem natura viselor si sa le raportam la fapte reale, dar ca nu exista o stare de constienta care sa se gaseasca in acelasi raport in care se gaseste acesta din urma, fata de starea de vis. 
                Adeptii acestei conceptii trec cu vederea ca exista ceva care se raporteaza la simpla perceptie, asa cum raporteaza experientele din starea de veghe la vise. Acest ceva este "gandirea". 

Forsake...


          Mi-e teama c-ai sa dezlipesti pleoapele-mi cu lacrimi, iar lacrimi dulci n-or fi, ci doar amare, si-atunci am sa ma uit usor spre zare, sa zgudui tot nisipul, in tacere. Mi-e teama c-ai sa zbori si-n urma lucruri, ai sa lasi impreuna cu pene, iar eu am sa te strig incet cu friguri, cutreierandu-mi gandurile mele. Mi-e teama c-am sa-ti sorb suflarea, si-n intuneric am sa-ti pierd privirea, iar pielea imi va sangera intruna, tipand ca te-am avut cand inimile-au fost doar una. Mi-e teama c-o sa uiti chemarea-mi lunga, ce lin o poarta marea-nvolburata, si-ai sa ma uiti candva, departe, pe-o coala alba, rupta, dintr-o carte. Mi-e teama c-ale tale ganduri, vor plange si ura pacate multe, infaptuite de-ale mele mute, si arzatoare doruri de odata. Mi-e teama c-am sa uit parfumul, buzelor ce le-am gustat odata, iar vantul ne va rupe lantul, ce dezlega inlantuirea toata.

Mormoloc,


         Unui idealist, lumea intreaga ii apare ca un vis, fata de care orice aspiratie dupa cunoastere ar fi pur si simplu un nonsens. Pentru el nu pot exista decat doua categorii de oameni : naivii, care isi considera propriile lor urzeli de vise drept lucruri reale, si inteleptii, care inteleg zadarnicia acestei lumi de vis si care treptat'treptat trebuie sa piarda orice pofta de a se mai interesa de ea. 
       Pentru asemenea conceptie, chiar si propria personalitate poate sa devina doar o imagine de vis. Intocmai cum printre imaginile viselor noastre din somn apare imaginea de vis a propriei noastre persoane, tot astfel, in constienta de veghe, reprezentarii noastre despre lumea exterioara i se adauga reprezentarea propriului nostru eu. Ceea ce avem atunci in constienta nu este adevaratul nostru eu, ci numai reprezentarea pe care o avem despre acest eu. 
        Cel care neaga existenta lucrurilor, sau cel putin posibilitatea cunoasterii lor, acela trebuie sa nege atat existenta cat si cunoasterea propriei sale personalitati. Idealistul ajunge atunci sa afirme : intreaga realitate se transforma intr'un vis minunat, fara viata, despre care se viseaza si fara un spirit, care viseaza, intr'un vis care face parte dintr'un vis despre sine insusi.

Shine,

                  Sinele ca un concept empiric, semnifica totalitatea fenomenelor psihice din om. Exprima unitatea si deplinatatea intregii personalitati intrucat insa aceasta din urma, datorita componentei sale inconstiente, nu poate fi constienta decat in parte, notiunea de sine este, de fapt, in parte, potential empirica si deci, in aceeasi masura, un postulat. Cu alte cuvinte, cuprinde experimentabilul si inexperimentabilul, respectiv inca neexperimentatul. 
                  Aceste insusiri le are in comun cu multe notiuni din stiintele naturii care sunt mai mult nomina decat idei, intrucat deplinatatea, constituita din continuturi constiente precum si inconstiente, este un postulat, conceptul corespunzator este transcendent, caci presupune, pe temeiuri empirice, prezenta unor factori inconstienti si caracterizeaza astfel o fiintare ce nu poate fi descrisa decat in parte, ramanand insa in parte pro tempore incogniscibila si nedelimitabila. 
                  Cum practic, exista fenomene ale constientului si ale inconstientului, sinele ca deplinatate psihica are un aspect constient, precum si unul inconstient. Empiric, sinele apare in visuri, mite si basme sub forma "personalitatii supraordonate" ca rege, erou, profet, mantuitor etc. sau sub forma unui simbol al deplinitatii ca cercul, patratul, crucea etc. Cum reprezinta o complexio oppositorum, o unificare a contrariilor, poate sa apara ca o dualitate unita, cum ar fi, bunaoara, tao ca un joc intre yang si yin, fratii invrajbiti sau eroul si adversarul sau, ceea ce'nseamna ca, empiric, sinele apare ca un joc de lumini si umbre, desi conceptual este inteles ca o deplinatate si deci ca o unitate, in care contrariile sunt unite. 
                 Cum un asemenea concept este de neintuit el este si din acest motiv transcendent, El ar fi chiar, o speculatie goala, daca nu ar desemna si nu ar denumi simbolul unitatii, empiric intalnit. Sinele nu este o idee filosofica, intrucat nu isi declara propria existenta, adica nu se ipostaziaza. Intelectual, are numai insemnatatea unei ipoteze. Simbolurile sale empirice poseda, in schimb, foarte frecvent, o insemnata numinozitate, adica o valoare emotionala apriorica si se dovedeste astfel a fi o "reprezentare arhetipala", care se distinge de alte reprezentari de acest fel prin fatul ca, corespunzator insemnatatii continutului sau si numinozitatii sale, ocupa o pozitie centrala.